Cronica unui fapt divers

Stelian Tănase Publicat la: 26-03-2015

Oh, București borfaș, plin de păduchi, milog, sictirit, lazaret, jartea penală. Otreapă, mojic, schilod, ești infecţia infecţiilor. Cadavru în descompunere, putoare, târg mizer la capătul Orientului. Întindere de praf, loc de nicăieri. Miros de varză murată, de benzină puturoasă, de rahaţi de câine. Adunătură de curve futute de toate armatele de ocupaţie. În tot, un stârv, nu un oraș. Putreziciunea și jegul, drojdia, scursura lumii. Groapa de gunoi a Europei, latrină inundată. Aer plin de miasme, nenorocirea și jalea te acoperă. Mortăciune aruncată în tufele Bărăganului, plină de muște și viermi. Șancru, minunea minunilor, vomă. Oh, București, cu ochii lipiţi de urdori. Auzi șoapta vântului căzută peste acoperișuri. Invazie de lăcuste și larve, de fluturi hipnotici planând peste ferestre. Javra javrelor, îngrămădire de barăci, prăfăraie smintită. Beleaua lumii. Cât te detest!

În iarna acelui an – când a început scrierea acestei umile cronici bucureștene –, odată cu prima zăpadă căzută chiar în noaptea de Sfântul Nicolae, așa cum a scris și Zoe Firescu la gazetă, ei bine, trei indivizi și-au găsit mașinile făcute scrum, deși parcaseră regulamentar la bordură în faţa vilelor lor arătoase. Acoperite de zăpadă, niște schelete metalice carbonizate. 12 rânduri, un paragraf, coloana a treia, p. 5, atât. A fost primul incident de acest tip. Nu aș spune că se întâmplase mare lucru, dar trebuia să umple cu niște întâmplări haioase spaţiul tipografic dat ei în grijă de domnul Porfiriţă Zaţ pentru Sărbători. Știrea i-a picat la ţanc. „Nimic mai pervers decât faptul divers!”, sloganul ei favorit de hipster și comsomolistă. Șeful a spus că nu face de pagina întâi, dar pe a cincea e OK să bage o știre și să adauge puţin sos. Tot atunci a venit o ninsoare viscolită și i-a blocat pe gugufi în redacţie. Unii au avut norocul să plece mai devreme, dar fraiera de Zoe a trebuit să se resemneze. Ea pleca mereu ultima din exces de zel, fată ascultătoare, cuminte. A aţipit într-un fotoliu până au intrat salvatorii pe fereastră și i-au descarcerat, au deblocat ușile, le-au dat ceai fierbinte de la popota garnizoanei. A ajuns acasă în Rahova, colţ cu Sebastian într-o utilitară de pompieri, anunţată de sirene, lumini, claxon. Ningea tare și copiii mahalalei s-au strâns în jur să admire măgăoaia cea roșie. Liftul nu mergea, a urcat pe scări până la 5 și nu a fost chiar o fericire. Nu a mai ieșit din casă, a privit zile și nopţi urgia de la ea, apartamentul 43, din balcon, unde era la fel de frig ca înăuntru. Două camere, 52 de metri pătraţi, lângă lift pe stânga. Îl auzea toată noaptea, plăcerea ei. În alte vremuri, în zori, pleca la redacţie și nu mai contau frigul și huruitul acela enervant. Acum, fiind sinistrată, numai prin telefon o mai auzea Șefu’. Asta era de bine, zgripţuroiul forfotea undeva departe, redacţia Aurorii se găsea pe bulevardul Elisabeta, pe un trotuar aglomerat dedesubt avea un parter de buticuri, un cinematograf scos din uz, un sexy shop și un birt al lui Cati Popescu, chiar în colţ, mereu aglomerat.

Două săptămâni a căzut zăpada fără întrerupere, până-n Ajunul Crăciunului. Nu s-a oprit un ceas, închipuie-ţi. Aerul nu se mai putea respira, se înghiţea. Te bătea peste ochi, te împiedica să mergi. La Bellu și Gara de Nord, la Piaţa Chibrit, în Obor. Tramvaiele au rămas blocate în zăpadă. Armata a cărat cu blindatele provizii în mahalale. Câinii au murit degeraţi. Lumea se umpluse de spectre. Orașul s-a ales cu un milion de statui de zăpadă. Ceilalţi un milion de bucureșteni au rămas închiși în case să privească prin ferestre halucinaţia de afară. Pricăjitele taxiuri n-au mai ieșit din garaje. Autobuzele au rămas prin staţii, pe trasee, cu ușile închise, cu șoferii bocnă la volan, privind orbi prin parbrizele acoperite de gheaţă. Uneori, prin nămeţi se mai auzea clinchenitul unui tramvai, dar era o simplă iluzie. Și cine auzea, mă rog, pentru că toate sunetele din oraș încetaseră, iar despre urechi ce să mai vorbim?! Deveniseră vinete, casante, la cel mai mic zgomot, cădeau de pe căpăţâni. Zgomot însemnând inclusiv un fulg care ateriza pe pervaz. S-au trimis tancurile pe bulevarde, dar nu au reușit să răzbească în cartierele mărginașe, atât de dens cădea ninsoarea, era ca un zid. Au fost parașutate peste acoperișuri pături militare, spirt, canistre cu apă, pesmeţi, medicamente contra degerăturilor, chibrituri, butelii de aragaz, cutii cu supă, conserve de carne. Zăpada era viscolită de palele unei uriașe mori care măcina nimicul. Bucureștiul nu se vedea din avion, luminile lui pieriseră în nămeţii Bărăganului. Șuieratul dement al vântului a trimis la balamuc destui dintre locuitorii noștri. Era ceva insuportabil, v-o spune cronicarul dumneavoastră fidel. Și frig, frig, frig. Dacă ieșeai din casă, înţepeneai brusc, trebuia să vină un vecin să cioplească gheaţa cu dalta, să te scape din strânsoare. Dar asta numai dacă ţi-era rudă bună. Unii au făcut treaba cerând bani în schimb. Dacă era seară, noapte, mergeau înaintea ta cu un felinar ca să vezi cât de cât prin acel viscol năucitor. Alţii au avut ghinion: au fost jefuiţi prin ganguri. Poliţia a dispărut pe o așa vreme câinească. Pentru un timp, aici a fost orașul nimănui, apocalipsa chiar, spre consternarea cronicarului dumneavoastră.

Oh, Doamne, și s-a întâmplat, când nu mai credea nimeni, că în seara de Ajun nu a mai nins. Un calm nefiresc s-a instalat peste lumea agitată a Bucureștilor sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea după viscolul siberian. Mergeai pe bulevarde și-ţi ţiuiau urechile de atâta liniște. Se auzea doar scârţâitul săniilor pe zăpada îngheţată, tramvaiele scrâșnind într-o curbă, clopotele de prin biserici, o sirenă alungând proletarii din halele industriale. Exact atunci au fost găsite incendiate mașinile pomenite, conform raportului DGP/4/12. Potrivit primelor date obţinute, în afara pagubelor materiale, incidentul nu s-a soldat cu victime. Numai dracu’ știe când și cum se întâmplase. După declanșarea urgiei, nimeni nu mai ţinuse cont. Poliţia nu a mai consemnat faptele și întâmplările zilnice, cum o făcuse până atunci, și nu le-a mai raportat la minister. Totul era vraiște. Adresele unde se înregistraseră incendiile erau în Șoseaua Kiseleff, Cotroceni, plus încă una în Grădina Ioanid, lângă o ambasadă. He-he, de Ajun se bea mult, bucureșteanul ce să facă, săracul?! Din plictis, din stenahorie și lingoare, dă foc mașinii vecinului. Îi trebuie puţină distracţie după un an prost. Un aspect curios al acestei istorii este că nu au ars rable, second-handuri, Skode, Trabanturi, Dacii. Făptașul a incendiat un BMW ultimul tip, un Mercedes și un Land Rover, observ, negre toate. Aveau oare același autor? Prin cartierele selecte bântuia un maniac? Sau o bandă opera cu un chichirez? Dacă da, care anume?

Firește, cititorule, nefericiţii păgubași s-au plâns la poliţie. De ce nu ţineţi în garaj niște mașini atât de scumpe, domnilor! Li s-a cerut reclamanţilor să vină la secţie, să scrie pe foaie cum s-a întâmplat tărășenia. „Uite când s-a găsit piromanul ăsta să dea foc, de Sărbători!”, a exclamat generalul Adam cu zăduf în faţa unui conclav de ofiţeri strânși să petreacă la minister cu ţuică și șorici. S-a spus că între Crăciun și Anul Nou nu există destui poliţiști pentru câte nenorociri se întâmplă. E vremea sinuciderilor, a dispariţiilor, a infidelităţilor și omorurilor. Vremea trădării și concupiscenţei, a denunţurilor. Toate relele se întâmplă în numai câteva zile și nopţi. Și nimeni la capătul celălalt al firului. Un ghișeu totuși a preluat plângerile de la înlăcrimaţi. Le-a dat numere de ordine, le-a pus în dosare vineţii și le-a depus conform regulamentului în fișet. Apoi au uitat de ele instantaneu. Poliţia se ocupă de crime, jafuri, tâlhării, infracţiuni grave, nu de fleacuri. În plus, în acele zile nu găseai pe nimeni în sediu. „Discutăm abia după Sărbători”, i-a zis gradatul unui petent care-l sâcâia, ultimul rămas în sediul din strada Eforie al poliţiei. S-a ajuns la ministru, fără rezultat. Excelenţa sa dispăruse la ţară, la o tăiere de porc cu socrii. De basm, până la Bobotează au ars în total 8 SUV-uri ca smoala. În acea zi, după o mare slujbă, preafericitul patriarh a aruncat crucea în Dâmboviţa la Podul Senatului, găsită în cel an de un soldat în permisie. Se spera că sărbătoarea creștină îl va opri cumva pe piroman de la nelegiuiri. Poate se arată în înaltul cerului un înger dintre cei mulţi care se arătaseră în timpul viscolului dintre Sfântul Nicolae și Ajunul Crăciunului și-l ceartă cumva. Ţi-ai găsit! Cert, povestea devenea serioasă, nu mai era un caraghioslâc cum fusese. Cartierele unde opera nebunul au fost cuprinse de nevroză. Riveranii au format patrule care umblau pe străzi de cum se lăsa noaptea. Boala insomniei făcea ravagii. Destui pândeau după gard, la ferestre, înarmaţi cu puști de vânătoare și bâte. Preţul unui garaj a ajuns repede exorbitant. Băgai mâna adânc în buzunarele nădragilor, dar degeaba. Nu se găsea un loc unde să-ţi pui la adăpost mașina. „Rău a ajuns Bucureștiul ăsta netrebnic!”, a scris Zoe Firescu în colţul ei de pagină din Aurora.

Zoe Firescu e tipa aia miștocuţă care scotocește prin gunoaie. Bifează nevestele părăsite și greșelile de gramatică ale ștabilor. Numără cabinele telefonice vandalizate și mâzgălelile din closetele publice. Veghează tărgile aduse de ambulanţe la Urgenţă, pândește pasagerii la Otopeni. O fi, nu zic nu, dar ea se ocupă în exclusivitate de câini, din ziua când un copil a fost sfâșiat de o haită în timpul unei recreaţii. S-a întâmplat că au sărit să înșface sandvișul în curtea Școlii 46 din Pantelimon. Copilul s-a speriat, a început să fugă și să ţipe. A fost un măcel. Când au venit supraveghetorul și învăţătoarea, elevul din clasa întâi B. era un morman de carne. Nimeni nu văzuse scena, haita dispăruse dincolo de gardul de beton. Copilul însângerat a murit în ambulanţă. Cum îţi imaginezi, s-a declanșat isteria. Oricum, la București se înnebunește extrem de ușor. Dintr-un fleac, din nimic chiar. S-a pornit campania de exterminare a câinilor pe considerentul că era vina lor. Ei băteau străzile, atacau bătrâni, copii și infirmi. Umpluseră orașul de turbare, cu boturile pline de bale. Trebuiau duși în adăposturi, dar și mai bine să fie nimiciţi cu ciomagul, otrava, pneul peste șira spinării, cum a zis ucazul preaslăvitei noastre administraţii urbane. Zoe s-a apucat harnică de scris și a furnizat gazetei Aurora, unde slugărea, niște articole scurte și pline de miez. În isteria generală găsea lesne subiecte cu care să inflameze imaginaţia cititorilor ei fideli. Șeful, domnul Porfiriţă Zaţ, era mulţumit când trăgea măcar un tiraj peste rând, la două era chiar fericit. Detestă câinii pentru că îi e o frică grozavă de ei de când un dulău i-a sfâșiat nădragii în trista lui copilărie, în vremea apusă a Războiului Rece. A tras o spaimă care l-a marcat pentru tot restul vieţii lui brave. Dacă ar fi fost după el, Bucureștiul ar fi trebuit curăţat de câinii vagabonzi într-o singură noapte. I-ar omorî bucuros, în afară de Kiki, cockerul neveste-sii, mic zeu adorat.

(fragment de roman, în curs de apariţie la Editura Trei)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral