„Antologicul” Eugen Cioclea (I)

Claudiu Komartin Publicat la: 26-03-2015

Nu e tocmai simplu să scrii, în spaţiul inevitabil limitat al unei rubrici de ziar, despre un poet pe care, de când l-ai descoperit, îl citești și recitești cu entuziasm și găsești de fiecare dată lucruri proaspete, pe care, ca cititor împătimit, le poţi lua de partea ta, iar ca poet te pot inflama înspre jubilaţie și exerciţii de admiraţie reală. O recomandare, un elogiu reţinut pot fi făcute, admit, în puţine cuvinte, dar atunci când decizi să scrii despre un autor în care găsești la tot pasul poeme excelente (într-o operă, de altfel, destul de restrânsă), disciplina impusă de constrângerile tipografice te poate împiedica să atingi toate faţetele unei personalităţi puternice și abrupte ca a lui Eugen Cioclea (1948-2013).

S-a scris foarte puţin de partea aceasta a Prutului despre poetul basarabean dispărut în urmă cu mai puţin de doi ani. Am considerat-o și o consider o injustiţie care se cere reparată, așa că am făcut-o cum m-am priceput, începând din 2010, când i-am făcut un portret însoţit de o selecţie restrânsă de texte în revista Poesis internaţional (nr. 2/2010). De asemenea, o ultimă selecţie antumă, aproape intruvabilă, din păcate, intitulată Ofsaid (2011), a fost obiectul unei antologări în Cele mai frumoase poeme din 2011 (carte apărută la Editura Tracus Arte în 2012, pe care am realizat-o împreună cu Radu Vancu), care l-a adus cât de cât în atenţia cititorilor din România, dar și a colegilor săi de aici, mulţi dintre aceștia cunoscând mai degrabă aura de legendă care înconjura personalitatea lui Cioclea decât volumele sale de versuri. Altfel, nu știu ca poezia lui Cioclea să fi fost luată în seamă în nici una dintre antologiile importante de poezie românească apărute după 1990 în România, o dovadă în plus că opera sa „nu a trecut graniţa” în felul în care au făcut-o în ultimele decenii discursurile altor poeţi din Republica Moldova care au fost receptaţi și „integraţi” firesc în istoria literaturii noastre recente.

Un gest admirabil de recunoaștere și reconfirmare valorică a uneia dintre vocile cele mai originale din poezia românească a ultimelor trei decenii este apariţia volumului Antologic (Editura Cartier, Chișinău, 2014), îngrijită de un alt scriitor de primă linie al literaturii române din Basarabia, Emilian Galaicu-Păun. Cartea, apărută în condiţii excelente în colecţia „Cartier Popular” (în același an cu Falsul Dimitrie a lui Dumitru Crudu), conţine o sută și ceva de poeme din volumele Numitorul comun (1988), Alte dimensiuni (1991), Daţi totul la o parte ca să văd (2001) – despre care Nichita Danilov a scris cu ani în urmă un text memorabil –, precum și câteva texte foarte condensate, scrise parcă à bout de souffle, rămase inedite.

„Eugen Cioclea e o revelaţie”, scria despre poetul basarabean Alexandru Mușina, adăugând, cu obișnuitul său spirit polemic: „Este un poet evident superior lui Mircea Dinescu”. Lăsând la o parte orice încadrare generaţionistă, se poate considera, pe bună dreptate, că Cioclea este un 80-ist care a influenţat două promoţii succesive de poeţi moldoveni, de la aceea a Irinei Nechit și a lui Dumitru Crudu până la cea a tinerilor din grupul „Noii barbari”, debutaţi în ultimii ani. Pe când Dinescu nu cred că are vreun „urmaș” în poezia ultimului sfert de secol, remarca lui Mușina neavând în vedere doar apartenenţa la aceeași generaţie biologică a celor doi (Dinescu, născut în 1950, Cioclea, în 1948), ci mai cu seamă o suită de caracteristici sesizabile în volumele a doi poeţi între care e totuși foarte greu să faci o paralelă întru totul obiectivă.

În comparaţie cu Mircea Dinescu (s-ar putea scrie, mă gândesc la asta de ceva vreme, un studiu de „vieţi paralele” despre acești doi poeţi cu destine atât de diferite), Cioclea pare astăzi, ce-i drept, mai nou, mai inventiv și mai îndrăzneţ din punct de vedere formal. Sigur că pe Dinescu și pe Cioclea îi leagă un ton coroziv, un ritm de trasor al rostirii poetice și angajamentul sociopolitic, cu firești contraste de nuanţe și intensităţi. Primul a scris ceea ce rămâne mai valoros din opera sa în România comunistă dintre 1971 și 1989 (adică între Invocaţie nimănui și Moartea citește ziarul), celălalt a debutat în Moldova sovietică, în 1988, publicând ulterior încă două volume și trei antologii în regim de samizdat, aproape fără nici un fel de circulaţie. Comparaţia dintre Dinescu și Cioclea ţine până la un punct și se poate lega de nervul etic și de meșteșugul bine strunit al amândurora, de o rădăcină comună eseniană și de spiritul protestatar care le traversează poezia. Amândoi stăpânesc ritmul și rima, deși, dacă Dinescu apare ca un virtuoz al formelor fixe, dar nu convinge întotdeauna în versul alb, Cioclea strălucește mai cu seamă când combină modalităţile ritmice și armonice cu versul liber. În plus, ceea ce pare, cu timpul, mai estompat la Dinescu la Eugen Cioclea pare foarte viguros și actual, iar ceea ce rămâne, la o lectură atentă, mai valoros din poezia de dragoste, să spunem, a lui Mircea Dinescu nu se va împrieteni prea ușor cu tandreţurile scrâșnite și graţia caustică din cărţile poetului basarabean. Cam acestea sunt, la o primă vedere, limitele comparaţiei, asupra căreia voi reveni în numărul viitor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe