Uman versus instalaţie

Maria Bilaşevschi Publicat la: 26-03-2015

Două evenimente diametral opuse atât ca formă, conţinut, cât și, mai ales, ca mesaj s-au succedat la începutul lunii martie în Iași. Primul, în ordine cronologică, este expoziţia lui Cristian Diaconescu, Uman (2-31 martie, Galeria „Dana”), urmat de Instalaţie, a lui Andreas Fogarasi (5-27 martie, Galeria „Cupola”).

Cristian Diaconescu este dificil de asociat unui stil prestabilit și experimentat de înaintași. Elementele neoexpresioniste se îmbină cu cele ale artei instinctuale, naive, într-un imaginar plastic ce poate evoca simultan atât sexualitate, cât și alegorie religioasă. Expoziţia a fost deschisă de criticul de artă Petru Bejan, care a oferit o serie de contexte în care poate fi situată creaţia artistului, neimpunând privitorului propria viziune și lăsând uși deschise de interpretare privitorului avizat.

Personajele din portretele artistului, care apar fără nici un nume care să le explice, par să se uite la privitor direct în ochi, ceea ce restabilește capacitatea picturii de a surprinde și cuprinde acel fel de poezie și fantezie negată, reprimată, atacând în același timp suprafaţa plastică. Lucrările lui Cristian Diaconescu se îndepărtează voit de o lizibilitate prea facilă, evitând astfel degenerarea într-o convenţie banală. Poate pe alocuri deranjante pentru gusturile puriste, portretele, adesea executate în tușe groase, spontane, expresive și tensionate, amintesc de simbolurile și gândurile eului cerebral, dar, mai important, de capacitatea „umană” de a ilustra drama sinelui conștientizat în tandem cu lumea exterioară.

Ignorând un tipar universal, corpurile sunt vulnerabile, organice și contrastează adesea cromatica folosită prin privire, încordarea sau detensionarea buzelor ori aparenta mișcare a corpului. Trebuie remarcat că lucrările nu impun o naraţiune cu un singur personaj, deși, firește, există trimiteri la o posibilă autobiografie, însă tensiunea, suferinţa, apatia ori mirarea pot aparţine artistului, unui sfânt ori stau drept oglindă a privitorului. Ceea ce este sigur este faptul că, văzută în cronologia expoziţiilor personale ale artistului, Uman dovedește rafinarea unui stil ce poate deveni cu certitudine marca personală a unui mare pictor.

 

La polul opus, expoziţia lui Andreas Fogarasi demonstrează că în Iași se poate expune artă de factură conceptuală sau minimalistă cu resorturi justificabile nu doar prin exploatarea unui „concept” care să ţină loc lucrării în sine. Sol LeWitt spunea că „arhitectura, fie că este o operă de artă sau nu, trebuie să fie utilitaristă sau altfel eșuează complet. Arta nu este utilitaristă. Atunci când arta tridimensională începe să ia unele caracteristici, precum crearea de zone utilitare, aceasta își diminuează funcţia ca artă”. Congruent cu afirmaţia artistului american, curatorul expoziţiei, Cristian Nae, a argumentat la rândul său că Instalaţie și reţeaua de elemente ce o compun (mozaicul de pe podea, intervenţiile textuale înrămate pe pereţi, elementele ce ţin de o arhitectură personală) „estompează graniţele dintre valoarea estetică și utilitară”, angrenând privitorul într-un exerciţiu de imaginaţie a unor posibile moduri de existenţă urbană.

Folosind structura depersonalizată a galeriei, artistul compune o reţea de semne ce nu se vrea un studiu retrospectiv, ci o documentare a moștenirilor urbanistice supuse unui proces de reinventare. Folosind în mod critic și conform unui algoritm logic spaţiul expoziţional drept punct de plecare și desfășurare, Andreas Fogarasi recompune spaţiul prin înlăturarea plăcilor de gresie din pardoseala Cupolei și înlocuirea cu materiale conservate din locaţii care fie au dispărut, fie sunt supuse unui proces de modernizare (travertin cu graffiti roz din Piaţa Unirii, pietriș din Parcul Expoziţiei, mozaic ceramic de la Cinematograful Republica, marmură din Palas Mall, mozaic extras din rămășiţele unor clădiri industriale sau dezafectate – parte a arhivei „Sit vertical”). Acţiunea amintește la o scară diferită de instalaţia lui Carl Andre, în care „Coloana” (de inspiraţie brâncușiană) a fost amplasată pe podea cu scopul de a deveni un instrument al contemplaţiei. Însă, prin intervenţiile sale, Fogasi nu stârnește reverie, ci interogare. Prin reiterarea proceselor de prefacere a orașului, artistul încastrează în rame orizontale reminiscenţe ale spaţiului postdecembrist ori dovezi ale prezentului, suprapunându-le „desenelor” verticale ce pot fi văzute ca un ecou al aspiraţiilor contemporane de coabitare urbană.

Recontextualizarea elementelor ce ţin de un istoric perimat fizic, dar încă prezente în mentalul colectiv ca embleme ale schimbării (fie pre- sau postcomuniste), alături de seria de intervenţii scrise (City of light, City of magic, City of learning ș.a.), chestionează problema identificării culturale în spaţiul creat a participantului, aflat astăzi între certitudine și deziderat.

O salutară dezvăluire a tensiunilor actuale prin care spaţiul și locuitorii acestuia trec, Instalaţie poate fi văzută ca un discurs artistic rezervat, ce se adresează și actualelor instituţii producătoare de artă, cultură, simboluri, propunând o înţelegere a contemporaneităţii prin accentuarea aparenţelor versus moștenire și a dualităţii intrinseci a evoluţiei. Un demers artistic și curatorial ce-mi doresc să se repete.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe