Liberalismul de care avem nevoie. Adrian Marino şi „al treilea discurs” (1)

Emanuel Copilaş Publicat la: 26-03-2015

Am reflectat îndelung asupra oportunităţii unei astfel de recenzii – de fapt, un eseu despre opiniile politice, ideologice și culturale ale cărturarului clujean Adrian Marino –, din simplul motiv că nu îi împărtășesc o bună parte dintre ideile politice, așa cum nu îi împărtășesc nici viziunea ideologică de ansamblu. Cu toate acestea, la un deceniu de la trecerea sa în nefiinţă, consider că aportul lui Marino la cultura românească în general și la cultura politică în particular este substanţial.

Arestat în 1948 deoarece împărţea, în cadrul unui grup de tineri relativ organizat, texte „clandestine” (Viaţa unui om singur, Polirom, Iași, 2010, p. 61), Marino și-a petrecut următorii ani la Jilava și Aiud, ani despre care povestește cu o anumită reticenţă firească, ajungând ulterior să fie deportat în Bărăgan (1957-1963, perioadă pe care o apreciază drept „cel mai dificil moment al existenţei mele. Și folosesc o foarte blândă formulă” – op. cit., p. 84). Aici le-a cunoscut pe văduvele mareșalului Antonescu și a lui Corneliu Zelea Codreanu, recăsătorită între timp. Și pe mulţi alţii, cu care a dezvoltat diferite tipuri de relaţii, mergând de la amiciţie și până la ostilitate făţișă. Inclusiv pe Paul Goma, pe care îl descrie în termenii următori: „Ciufut, turbulent, agresiv și simpatic, era de o personalitate incipientă frapantă. Pus mereu pe proteste, pe demonstraţii publice de independenţă” (op. cit., p. 96). Mai ales după 1989, raporturile dintre cei doi vor deveni tensionate, în primul rând din cauza obtuzităţii tot mai accentuate a lui Goma și a antisemitismului frapant pe care începuse să îl manifeste.

Marino detesta cultura „poetocentrică”, „publicistică”, adică eseistică, superficială și diletantă a României din a doua jumătate a secolului XX, vizibilă cu precădere după 1989. În contrapartidă, tocmai această cultură l-a marginalizat și i-a ridiculizat numeroasele volume de critică literară, scrise temeinic și bazate pe bibliografii impresionante, pe motivul că ar fi „plicticoase”, lipsite de sclipirea intelectuală ludică, spontană, care dă farmecul de ansamblu al unei opere. „Cultura se bazează, orice s-ar spune, pe acumulare, conservare, continuitate și organizare. Pot să râdă «pseudoeseiștii» de duzină, oricât, de «fișe» și «documentare». Din cauza unei astfel de mentalităţi subdezvoltate, cultura română nu are încă multe lucrări esenţiale de referinţă, rămasă minoră” (op. cit., pp. 91-92). Spre deosebire de toţi acești „pseudoeseiști”, Marino este unul dintre puţinii literaţi români recunoscuţi și traduși în străinătate.

Antipatia pe care și-a atras-o din partea „grupului de la Păltiniș” l-a menţinut în obscuritate în anii ’90. În ciuda relaţiei fluctuante pe care a întreţinut-o cu Noica, un fel de „amestec de atracţie și respingere” (op. cit., p. 338), dar, în esenţă, o relaţie intelectuală autentică și onestă, corifeii culturii române postcomuniste (Liiceanu, Pleșu, Patapievici) nu i-au iertat analiza rece și tăioasă a relaţiilor maestrului lor cu defunctul regim comunist. Orice s-ar spune, naţionalismul noician și naţional-comunismul ceaușist dezvăluie similarităţi ideologice profunde: „în interpretarea lui Noica, «fiinţa» devine, pe nesimţite, «fiinţă naţională». De unde provin toate celelalte noţiuni-fetiș: specificitate, etnicitate, organicitate, izolaţionism etc. După care urmează antioccidentalismul, antidemocraţia și celelalte (…). Extremismul nu este departe” (op. cit., p. 339). Un alt aspect deranjant pentru Marino constă în faptul că, ajutat de televiziune și de o infrastructură culturală pe măsură (Editura Politică, devenită peste noapte Humanitas), Liiceanu se erijează în noul filosof charismatic, noul reper intelectual și moral al naţiunii. Cu un astfel de semizeu cultural nu se poate purta un dialog normal sau chiar o polemică decentă: fie te lași pătruns fără rest de aura sa, fie ești un resentimentar incapabil de a recunoaște adevăratele valori, adevăratele faruri călăuzitoare ale unui popor abrutizat de comunism: „după cinci decenii de dogmatism, cenzură ideologică și represiune culturală comunistă, reapare, la polul opus, aceeași intoleranţă, aceeași respingere a discuţiei libere”. Parcă această „reactualizare” a „ideologiei de dreapta dintre cele două războaie” ar fi putut produce altceva… (op. cit., pp. 339-340). „Opera” produsă de păltinișeni este „subţire”. Chiar dacă opera precursorilor lor interbelici a fost ocazional mai articulată (Eliade sau Cioran, pentru că de filfizonul cu pretenţii de intelectual Nae Ionescu nici nu poate fi vorba), Marino este îngrijorat de resurgenţa publică a acestora, care „numai mari profesori de democraţia occidentală n-au fost, nu sunt și nu pot fi” (Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino, Iași, Junimea, 2002, pp. 133, 104).

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe