Om rău, om bun

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 26-03-2015

Mă întrebam, imediat după începutul spectacolului cu Omul bun din Seciuan de la Bulandra, cum a fost, pentru publicul unei alte epoci, impactul primei lui montări marca Andrei Șerban: la Piatra Neamţ, în 1968, când regizorul era atât de tânăr, iar Ceaușescu părea atât de liberal. Nu au trecut numai 47 de ani de atunci, au trecut epoci.

Marea artă este atemporală, da, însă noi nu suntem, iar un regizor de talia lui Andrei Șerban va concilia atemporalitatea cu istoricitatea și va porni spre temele eterne în unghiul de atac al problematizării la modul indicativ, timpul prezent.

Pe mine, ca spectator (mă puneam în pielea tinerilor de 20 de ani din sală), mă interesează nu atât felul în care au înţeles piesa și au gustat spectacolul de la Piatra Neamţ cei din altă generaţie, cât ce-mi spun actorii de pe scenă acum, la ce dileme ale noastre se referă ei, în ce grad mă implică pe mine ce se întâmplă acolo. Valuri-valuri de problematizări au venit, dinspre textul lui Brecht și noua montare a lui Andrei Șerban, spre spectatorii care mai degrabă au primit decât au privit contemplativ fluxul. O problemă venea, se spărgea în capul nostru, era procesată rapid, psiho-moral, după care se întorcea în aparentul amalgam.

Căci ce nu a fost acolo, pe scenă? Au fost mirajul dragostei și minciuna ei, autenticitatea și falsificarea sentimentelor. Au fost frauda ca mod de lucru și de viaţă și adevărul ca instrument nefolositor nimănui. Au fost utopiile și realităţile, justiţia zeiască și cea ordinară. Au fost solidaritatea și mila (cu ghilimele) și hoţia, delaţiunea, agresivitatea, resentimentul și lașitatea (fără). Au fost societatea, comunitatea, colectivul, banda, cuplul și individul, radiografiate parcă în joacă și disecate în regim de vodevil.

Regizorul slab sau leneș patinează pe suprafaţa textului. Efectele de vulgarizare ar năpădi teatrul românesc dacă n-am avea regizori ca Andrei Șerban ori Silviu Purcărete și actori, în acest spectacol, ca Vlad Ivanov. Întâlnirea dintre regizor și actor este revelatoare atunci când, ca acum, unul și același artist este făcut să iasă complet dintr-o determinare personală și să joace mai multe roluri distincte. Avem exemplul actorului care face același rol peste tot, sacrificând spectacolele pentru a se îngroșa pe sine. La antipod se află ce face și ce arată Vlad Ivanov în Omul bun din Seciuan: un cameleonism comparabil cu al Ofeliei Popii în Mefisto, o versatilitate cu faţete de umanitate. Vang este milog și cabotin, Shu Fu este feroce, cu accese de lirism, Femeia este o ţaţă. Toate cele trei eșantioane caracterologice sunt impecabil expuse de Ivanov, cu treceri uimitoare de la un registru la altul și cu o intrare în tipologie până la identificarea totală cu ea.

Prin această întâlnire dintre arta regizorului și cea a actorului, tânărul de lângă mine, născut undeva în aria anilor ’90, a procesat nu doar varietatea naturii umane, ci și complexitatea individuală. Nu suntem numai abjecţi, după cum nu suntem puri. Omul bun poate face rău, omul rău se mai sensibilizează și se lasă atras de ipostazele cumsecădeniei. Fiecare dintre noi e un amestec, nu o esenţă. Și lucrurile sunt atât de amestecate, încât zeii înșiși se arată puţin încurcaţi de verdictul pe care trebuie să-l pună. Sunt un om rău, le tot spune Shen Te, prostituata din Seciuan; ba ești bun, fiindcă ai fost singurul de aici care ne-ai adăpostit. Nu mai vreau să fiu bună numai cu alţii, ci și cu copilul meu, cu mine, își strigă disperarea eroina la final, cu autenticitatea iubirii materne copleșind totul, inclusiv mila pentru cei în nevoie. Și tot Alexandra Fasolă îl joacă pe Shui Ta, nemilosul „văr” al omului bun, prea bun, din Seciuan, reușind o performanţă apropiată de cea tripartită a lui Vlad Ivanov.

Analogia cu Dogville al lui Lars von Trier se poate face și dincolo de minimalismul figurării caselor prin linii, ca într-un joc de copii (acolo, liniile erau trase cu creta; aici, niște beţe de bambus sunt așezate cu grijă pe scenă, pentru a delimita spaţiul de locuit). În acest șotron, totul este la vedere pentru spectator. În schimb, personajul nu poate auzi prin „pereţi” ce spune cel de partea cealaltă a băţului de bambus, aflat la câţiva centimetri de el. Noi suntem deci zeii care avem acces la toată melodrama și la drama întreagă, în timp ce personajele rămân captive în condiţia lor, fie ea și dublată ori triplată. Shen Te e o Grace de-a locului. Lars von Trier a fost influenţat de Brecht, astfel că tot ce se putea demonstra s-a demonstrat.

Restul ţine de personalitatea unică și ireductibilă a fiecărui mare regizor și de modul în care el alege să moduleze, într-o scenă de film sau pe o scenă de teatru, umanitatea noastră.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe