Cu moderaţie, despre ora de religie

Lucian Dîrdală Publicat la: 26-03-2015

Dincolo de interesele și emoţiile implicate în dezbaterea asupra orei de religie, cred că se pot formula mai multe soluţii rezonabile. A spune că există una singură – desigur, a mea! – ar fi un intolerabil semn de aroganţă. Sper că dezbaterea începută în ultimii ani va genera în viitor astfel de idei, în ciuda pasiunilor și intereselor ce o însoţesc.

Așadar știm – și ni s-a confirmat din nou, prin procentajul mare de înscriere – că o majoritate semnificativă a românilor doresc ca fiii și fiicele lor să studieze religia. Prin urmare, includerea ei în programa școlară este justificată. Nu mi se pare convingător argumentul potrivit căruia caracterul laic al statului ar împiedica studierea religiei și, în primul rând din motive de spaţiu, nu voi insista pe această temă. Esenţial este ca, în condiţiile în care orele de religie presupun – ne place sau nu – catehizare, fiecare elev să poată studia cu îndrumători calificaţi. Când spun asta, am în vedere nu doar profesori agreaţi de ierarhul cultului respectiv; dacă la catedră vine un om al Bisericii, el trebuie să aibă competenţe pedagogice atestate.

Ar fi posibilă studierea religiei fără catehizare? În principiu, da; în România anului 2015, probabil că nu. Exprim aici tranșant un punct de vedere: religia ar trebui studiată timp de patru ani și atât. Intervalul oportun este, cred, gimnaziul. Ulterior, în timpul liceului, elevii ar putea beneficia de o disciplină opţională centrată pe istoria religiilor și pe mesajele etice promovate de acestea, fără vreo tentă confesională. Nu susţin predarea religiei în învăţământul preșcolar și în ciclul primar. Religia nu poate și nu trebuie să devină un pilon al învăţământului preuniversitar. Dacă familiile unora dintre elevi doresc ceva în plus, atunci trebuie să-i îndrepte spre biserică, spre casa de rugăciuni, moschee, sinagogă și așa mai departe.

Am ajuns la conceptul de opţional. Îmi este mult mai familiară definirea disciplinelor în învăţământul superior, dar îndrăznesc o afirmaţie referitoare la cel preuniversitar: religia nu este o disciplină opţională, deși este definită astfel. Este facultativă, după decizia Curţii Constituţionale (pe care o susţin). Pentru a fi cu adevărat opţională, sistemul de învăţământ are datoria să ofere cel puţin o disciplină care să poată fi aleasă în locul religiei de elevii care nu se înscriu pentru aceasta din urmă. Nu putem rezolva problema aici, dar ar putea fi elaborate programe și manuale pentru cursuri de etică adecvate fiecărui ciclu. Școlile ar putea oferi și alte variante, în special dacă s-ar ajunge la o descentralizare reală a sistemului. Probabil că o astfel de iniţiativă se va lovi de opoziţia dură a bisericilor, dar nu înseamnă că ea nu poate fi promovată. Trebuie să dispară din dezbatere argumentul potrivit căruia elevii care nu studiază religia stau pe holuri sau, mai rău, pleacă cine știe pe unde. De asemenea, trebuie eliminată tentaţia măririi mediei printr-un zece luat ușor la religie. Cred că s-ar putea ajunge la o formulă prin care notele să fie înlocuite de calificative și să nu conteze la media generală.

Ar fi multe de discutat cu privire la conţinut, mai ales că s-a pus problema compatibilităţii între discursul profesorilor de religie și cel al colegilor de la discipline precum biologia sau fizica. Chiar dacă s-ar îmbunătăţi coordonarea programelor analitice, e greu de crezut că se va ajunge la formule care să nu provoace dubii și confuzii în minţile copiilor. Pe de altă parte însă, cu astfel de dubii și confuzii se confruntă orice adult ce reflectează serios asupra diferenţei dintre discursul știinţific și cel religios. Nu trebuie să avem pretenţia ca elevilor să le fie livrate certitudini pe care nu le avem noi înșine. Dacă statul – mai precis, sistemul de învăţământ – pune elevul în asemenea situaţii, cade în responsabilitatea părinţilor să ofere, atât cât pot, lămuriri. În timp, tinerii își vor alege calea și își vor forma propriile opinii.

Așadar cred că trebuie să căutăm echilibrul între exigenţele societăţii libere și dorinţa majorităţii cetăţenilor de a se asigura instrucţie religioasă gratuită pentru copiii lor. Predarea religiei în școli nu poate fi pusă în cauză; durata și conţinutul acestei pregătiri ar trebui discutate sincer, pornind exclusiv de la interesele elevului, nu de la cele ale cultelor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe