Personale

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 26-03-2015

Cunoașterea teoriei formării numelor de locuri și a proiecţiei lexicografice a acesteia ne sunt favorizate de apariţia unei opere ca o adevărată carte de identitate comunitară, de valoare deosebită, un produs al cercetării știinţifice umaniste ieșene: studiul știinţific și dicţionarul (selectiv) al toponimiei personale din Moldova (Dragoș Moldovanu [coord.], Daniela Butnaru, Vlad Cojocaru, Dinu Moscal, Ana-Maria Prisacaru, Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol. II, Mic dicţionar toponimic al Moldovei [structural și etimologic], partea 1, Toponime personale, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, 472 p.).

Obiectul abordării „structurale și etimologice” al lucrării în discuţie îl formează numele de localităţi de pe teritoriul Moldovei (cuprinsă în graniţele statale ale României actuale) formate de la nume de persoane. Ilustrări liminare: localitatea Dancu perpetuează numele unui Danco, iar Socola, probabil, pe cel al unui boier muntean Socol, „cum credea Iorga”.

Pornind de la astfel de cazuri, s-ar putea crede că, în materie, totul este simplu: Drăgușenii ni-l evocă pe un Drăguș, după cum Focșanii se trag de la un Focșa, ca să nu mai vorbim despre etimologia populară: „Focșanii erau adesea arși de foc: foc și ani” etc. Este o cale ce i-a sedus (nu doar) pe amatorii numeroși ce au dat explicaţii după simple impresii acustice, inoperante sau falsificatoare pentru cazuri ce impun identificări particulare. Căci pentru Aroneanu trimiterea exactă este la voievodul Aron „Tiranul”, Cotnarul pornește de la numele german de persoană Kottner, „oiconimul” Mănăstirea Hadâmbului se explică pornind de la supranumele postelnicului Iane Hadâmbul, cel care „a înnoit și făcut această biserică, dumnealui Iani Hadâmbul, în pădurea Iașilor, la Dealul Mare” (1659), iar Leţcanii evocă direct numele boierului Laţcu Sârbul, punctul de plecare fiind identificat în numele Laţco, cu statut de centru de polarizare toponimică personală.

Prin sintagma respectivă, dincolo de aspectul etimologic al dicţionarului, intrăm sumar în ceea ce înseamnă analiza structurală a numelor de localităţi din Moldova: constituirea „familiei” acestora, motivată logic în vorbire, a dus la așa-numitele câmpuri toponimice, create prin polarizare și diferenţiere, prin extensie sau restricţie. Ne confruntăm așadar cu o îmbogăţire în diacronie, ca un proces natural dinamic, cu mărci ale variaţiei diatopice și diastratice (semnalate în studiul introductiv al profesorului Dragoș Moldovanu), la care putem adăuga însă și manifestări ale variaţiei diafazice, ca efect al subiectivităţii vorbitorilor, eufemistice sau venind dinspre etimologia populară. Rezultate tot atât de spectaculare apar și prin atenţia acordată speciilor denotatelor; dacă sunt mai mult sau mai puţin cunoscuţi termeni de specialitate ca oronim, hidronim, oiconim sau chiar hodonim (nume de munţi, de ape, de așezări umane în sens larg sau de drumuri), analiza motivării atrage, pentru distincţii denominative pertinente, și recunoașterea și numirea altor realii: formele de relief negativ sunt numite cremnonime, cele pentru ape stătătoare, limnonime, horonime sunt numele pentru moșii sau ţinuturi etc.

Analiza complexă din aceste perspective este rezultatul unei abordări polemice a exegezei și aplicaţiilor de profil: toponimia, beneficiind de câștigurile teoriei limbii, este evaluată „în sine și pentru sine”. Astfel, se dezavuează, pe de o parte, un statut de disciplină auxiliară în raport cu istoria limbii, dialectologia sau lexicografia, iar, pe de altă parte, se contestă fundamentat practica alcătuirii dicţionarelor toponimice ca inventare alfabetice de nume, cel mult (și adesea simplist) etimologice. Un punct forte al investigaţiei îl constituie de asemenea considerarea statutului toponimiei oficiale, târzii.

Pentru reușită, deosebit de importante sunt competenţa toponimistului, ca rezultat al cunoașterii de pe teren a funcţionării denominaţiei populare, dar și baza documentară a cercetării, constând, pentru dicţionarul de faţă, dintr-un material adunat prin anchete toponimice, ca o completare obligatorie pentru informaţia din surse (hărţi de diferite tipuri, colecţii de documente, atlase lingvistice, monografii regionale, glosare, pisanii etc.), tinzând spre epuizarea izvoarelor.

Devine, prin toate acestea, un dicţionar toponimic (etimologic și explicativ) greu accesibil? Dragoș Moldovanu și colaboratorii săi își asumă un asemenea eventual risc, apelând la o judecată de valoare formulată de G. Călinescu (referitoare la unele activităţi didactice ale lui Titu Maiorescu): „tratând o știinţă pe înţelesul nepregătiţilor înseamnă a renunţa la ea”.

Ca încheiere a acestei prezentări a volumului Toponime personale, de călduroasă recomandare, pentru specialiști, dar răspunzând și interesului legitim, de informare pentru origini, a publicului cultivat din sute de localităţi din Moldova, cităm, întru ilustrarea virtuozităţii în ceea ce privește explicarea unui nume, cazul unui oiconim: Fălticenii, pronunţat (și de Creangă) Folticeni, se trage de la supranumele boierului Stan Foltici „mâncăciosul”, supranume neatestat, dar dedus după referirea, într-un document de la 1490, la „un sat pe Șumuz, anume Fulticeanii, unde a fost Stan Pântece”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe