Nea Dorel

Irina Achim Publicat la: 26-03-2015

În urmă cu ceva vreme, m-am numărat și eu printre cei care s-au aventurat plini de speranţă într-un proiect imobiliar „Prima casă”. Pentru cei mai mulţi dintre noi, acest gen de credit reprezenta un angajament financiar pe termen lung, nepermis de lung, cred eu, și care, în pofida protecţiei guvernamentale de care s-a bucurat și se bucură încă, era o „întreprindere” foarte costisitoare. Prins în jocul complicat dintre dezvoltatorii imobiliari, bănci și reprezentanţii juridici, cel care contracta un astfel de credit nu era, în acel moment precis din viaţa sa, decât o biată pradă, un animal hăituit și lipsit de orice protecţie.

În primăvara anului 2011, decizia mea de a cumpăra o locuinţă prin programul „Prima Casă” a fost una definitivă. Cu ajutorul mai multor prieteni și colegi, am început căutările pe piaţa imobiliară.

În săptămânile care au urmat, am aterizat cu brutalitate din raiul dorinţelor mele arzătoare în realitatea dură a ceea ce cu greu se poate numi piaţă imobiliară într-o capitală europeană a unui stat membru UE. Însoţită permanent de o fostă colegă de facultate, am vizitat câteva zeci de locuinţe, una mai sordidă decât alta, invariabil prin cartiere mărginașe ale orașului, pentru că, deh, eu doream să am casa mea, dar nu deţineam și fondurile necesare pentru a face acest lucru. După aventuri greu de închipuit, am acceptat propunerea altei prietene, la rândul său sfătuită de o prietenă, de a vizita un bloc aflat în construcţie – desigur, tot într-o margine de oraș.

Prima întâlnire cu promotorul imobiliar care punea în vânzare blocul aflat în construcţie a fost una plină de dinamism și de umor de situaţie. Trec rapid peste faptul că „dezvoltatorul” era, de fapt, un grup de băieţi descurcăreţi, toţi prezenţi la negocierea oricărui contract, zeflemitori și siguri pe ei. Ne-a fost prezentat foarte rapid locul și am decis grabnic că vom încheia căutările acolo. Alesesem deja o garsonieră și aceasta avea să fie viitoarea mea casă. Am semnat rapid promisiunea de vânzare și am prezentat băncii toate documentele necesare.

În perioada imediat următoare, am început seria de vizite zilnice la noua mea potenţială locuinţă. M-a întâmpinat un personaj balzacian, puţin la trup, cu obrajii supţi și fără dinţi, cu vorbă repezită, dar foarte sigur pe el. Nea Dorel era omul de încredere al dezvoltatorului și, lesne de închipuit, ochii și urechile acestuia. El rezolva orice problemă, descâlcea orice situaţie aparent insurmontabilă, tranzacţiona aproape tot ce ne-am putea imagina. Pentru a proba buna sa credinţă, nea Dorel mi-a semnalat o serie de vicii ascunse ale construcţiei, m-a sfătuit să le remediez cât mai curând pentru a evita problemele ulterioare și, finalmente, și-a adus chiar soţia să mă ajute la curăţenia de la încheierea lucrărilor. Însă totul avea un preţ, iar intervenţiile sale salvatoare erau taxate pe măsura promptitudinii de care omul nostru dădea dovadă în mai toate situaţiile și faţă de toţi clienţii. Dar până și eu, o profană în complicatul demers în care mă angajasem, înţelegeam că mâna nu poate să deschidă permanent portofelul. Mi se adresa cu voce tânguitoare, plină de respect doar atunci când mă prezentam la faţa locului de una singură. Dacă nu primea bani pentru serviciile sale, mă implora cu ochii în lacrimi să-i dau totuși ceva, pentru ca seara să poată pleca spre casa lui, aflată într-un sat de lângă București. Atunci când rezistam până și în faţa acestei cereri, mă ruga să-i dau niște bănuţi pentru a-și cumpăra măcar o cafea. Îmi închipui că fiecare client cotiza zilnic la bunăstarea materială a lui nea Dorel.

Ultima mea întâlnire cu omul bun la toate a avut loc în preziua semnării contractului de vânzare. Nea Dorel m-a asigurat contra cost că toate micile defecţiuni semnalate de mine dezvoltatorului înainte de preluarea casei vor fi remediate până la semnarea actelor. N-am crezut o iotă și, desigur, nimic nu a fost îndreptat. A doua zi de dimineaţă, în biroul notarului și în prezenţa dezvoltatorului, am semnat documentele de vânzare-cumpărare. Dezvoltatorul și notarul și-au încasat banii și s-au ridicat bucuroși de la masă. Am avut îndrăzneala de a cere cheile casei pentru care plătisem o sumă ameţitoare pentru mine. Mi s-a răspuns că, dacă vreau să intru în casă, găsesc cheile la nea Dorel. În urletele mele animalice, notarul s-a ascuns în birou, iar dezvoltatorul a dat un telefon rapid și a plecat, salutându-mă cu un zâmbet larg. Un sfert de oră mai târziu, un agent de la firmă mi-a predat cheile casei pentru care mă luasem la trântă cu propria mea viaţă, cu banca, cu notarul, cu dezvoltatorul și, finalmente, chiar cu nea Dorel. Eram amorţită, nu-mi permiteam nici să fiu tristă…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe