Cititoarea din gunoaie

Cătălin Mihuleac Publicat la: 26-03-2015

Pubela din faţa casei mele e, în mod cert, mai accesată ca foarte multe site-uri de pe internet. La fel ca orice surată de-a ei românească, pubela noastră are parte de sute și mii de vizualizări, aparţinând unor vizitatori unici sau mai puţin unici. Noi, cei din cartier, nu prea știm să ne mândrim cu asta.

Unii cotrobăie înăuntru fără metodă și fără civilitate, puricând printre resturile menajere, ca și cum după ei n-ar mai urma nimeni la scotocit. Sunt cei dornici să-și umple cât mai repede coșul de achiziţii avantajoase și s-o șteargă la bordeiele lor, la nevoile lor, la lipsurile lor. Din pubelă își capătă hrana orătăniile pe care le ţin în ogradă, tot din pubelă își capătă hainele copiii… Vai de capul și de zilele lor!

Sunt și unii cu un aer preţios, care inspectează mormanele de gunoaie de zici că privesc prin monoclu. Sunt decăzuţii, cei pe care soarta i-a mușcat de glezne și i-a dat jos de pe soclurile unde se credeau aburcaţi pe vecie. Un faliment, un divorţ sau trădarea unui prieten i-au readus la sol. Când dai cu ochii de ei, par să se scuze: „Pardon, dar sunt aici absolut din întâmplare, mai exact, caut ceva ce-am rătăcit cândva, o amintire de mare valoare, nu vă pot spune mai multe!”. Aiurea, nu caută nici o amintire! Caută exact ceea ce caută și ceilalţi: chilipiruri gunoiere. După un timp, vor renunţa la ifose și nu se vor mai crampona de trecutul lor luminos.

Accesările pubelei rămân o realitate importantă pe harta ţării. N-ai cum să te faci că nu le vezi. Acesta e locul unde o bucată de slănină râncedă egalează în valoare un jambon franţuzesc, iar o cămașă zdrenţuită e primită cu urale mai sincere ca una „Polo Ralph Lauren” nou-nouţă, cumpărată cu 99,99 de euro. Acesta este locul unde o sticloanţă de spirt medicinal e mai cinstită și mai savurată ca o butelcă de whisky „Chivas” sau de votcă „Beluga”.

N-o să vă vină a crede, dar în acest loc al previzibilului mi-a fost dat să întâlnesc o persoană aparte. O bătrână de circa o sută de ani, care nu căuta în gunoi nici haine încă purtabile, nici slănină râncedă încă onorabilă la gust, nici alcool medicinal lipsit de fandoseli scoţiene.

Bunicuţa respectivă – cocârjată ca un secol umplut cu vechituri, scos de la naftalina cărţilor de istorie – cotrobăia în tomberon după… reviste și ziare aruncate.

Când le găsea, le ștergea drăgăstos prima pagină cu mâneca și le citea înfrigurată la faţa locului, așezată pe bordură și total absentă la freamătul circulaţiei din jur. Uneori, faţa i se lumina, alteori i se întuneca, iar eu încercam să ghicesc, în funcţie de dinamica sa facială, conţinutul celor citite. Puteau să cadă și bombe cât boașele lui Putin alături, că nu le-ar fi dat nici cea mai mică atenţie. Putea să treacă peste ea și un camion de 16 tone, că tot n-ar fi întrerupt lectura. După ce termina de citit gazetele, le punea înapoi în pubelă, pentru că nu-i aparţineau. Şi începea să se plimbe meditativ.

Era o femeie singură. Nepoţii o abandonaseră într-o garsonieră, înainte de a pleca la muncă în străinătate. Unii își abandonează copiii, alţii, bunicii, alţii, animalele de companie. Fiecare scapă de cine e în plus.

Într-o zi ploioasă, am găsit-o pe bătrână citind la adăpostul unei umbrele procurate tot de prin recuzita pubelei. Atunci, mila m-a împins să intervin, gândindu-mă că uite cum risca, săraca, o pneumonie, pentru că n-are bani de gazete proaspete, așa cum se cade să fie toate gazetele, și scurmă prin gunoaie după de-alea vechi, lipsite de interes. Că nu de pomană se întrebau cei de la formaţia The Rolling Stones într-un cântec: „Cui îi mai trebuie ziarele de ieri, cui îi mai trebuie iubita de ieri?”.

Am abordat-o cu un săru’ mâna politicos, întrebând-o ce mai zic gazetele, aruncă rusul bomba sau nu? Mi-a zâmbit și m-am oferit pe loc să-i cumpăr, dacă e de acord și dacă, desigur, n-o jignesc, gazete proaspete ca trufandalele, cu știrile aburinde, mirosind încă a cerneală tipografică. S-o ia ca pe un cadou. Şi eu sunt mare cititor de gazete, deși în sinea mea le detest cu tărie.

Bătrâna m-a refuzat, scuturând atât de categoric din cap, încât mi-a fost teamă să nu și-l desprindă de trup. „Ce să fac eu cu ziare la zi, maică? Ce, eu sunt la zi?”

Pentru că îmi luasem faţa de nătâng, mi-a explicat că, în adolescenţă, fusese deportată doi ani și jumătate în Transnistria. Din toamna anului 1941 până în primăvara lui 1944. Acolo s-a obișnuit cu toate lipsurile. Mai puţin cu lipsa ziarelor. Ar fi dat orice pentru un ziar.

Acum recuperează. Atâta tot.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe