Tableta de lut (10)

Mircea Gheorghe Publicat la: 26-03-2015

În ultimul vers al „prefeţei” sale la Florile răului, Charles Baudelaire se adresa cititorului numindu-l „Tu, semenul meu, frate!”. Era un mod de a atrage atenţia că autorul nu este diferit, prin natură, de cel care-l citește. Răul, păcatele, dorinţele neîmplinite, impulsurile necontrolate, robia simţurilor, violenţa și, mai presus de toate, plictisul (monstrul tăcut, „mai mârșav, mai slut, mai rău din fire”) din care își trag hrana poeziile („florile”) cuprinse în volum compun, mai mult sau mai puţin, fondul comun și cotidian al vieţii multora dintre noi.

Ideea aceasta de consubstanţialitate între autor și cititorul său explică elementar, dar exact atât influenţa literaturii asupra cititorilor (și, dincolo de ei, asupra unei epoci), cât și dinamica extrem de selectivă a posterităţii.

Un autor „semen” și „frate” cu cititorii vremii lui se poate bucura de succes și celebritate o fracţiune de timp (o lună, un an, un deceniu, un secol), dar se prăbușește în anonimat imediat ce natura sa nu mai este sincronizată cu a lor. Johan Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, observa că iubitorul de frumos nu mai are nici o satisfacţie la lectura poeziei din secolul al XV-lea, deși vibrează în faţa picturii din aceeași perioadă. Ierarhia din zilele noastre o răstoarnă pe cea de acum 500 de ani, când poezia era mult mai admirată decât pictura.

Cum se explică evoluţia asta? Poeţii de la sfârșitul Evului Mediu vehiculau concepte, idei, viziuni, valori împărtășite și de cititorii sau de auditorii lor. Aceștia din urmă erau o minoritate în raport cu populaţia totală și făceau parte din aceeași lume culturală și spirituală cu autorii. Când fondul acesta comun, sursă de empatie, a dispărut, literatura care îl ilustra a devenit lipsită de interes. Eroziunea nu a atins pictura, fiindcă acolo au prevalat desenul, culoarea, compoziţia, care au devenit valori în sine, independente de subiect.

În zilele noastre, indiferenţa sau chiar dispreţul unora faţă de lectură derivă, printre altele, și din sentimentul că autorul și opera lui sunt un corp străin și inutil.

Scriitorul francez Daniel Pennac povestește în cartea sa Comme un roman dificultăţile întâmpinate ca profesor în a atrage spre lectură o clasă de adolescenţi. Într-o zi, profesorul are o intuiţie miraculoasă: vine în faţa tinerilor cu o carte groasă și le spune că, dacă ei nu vor să citească, le va citi el, cu glas tare. Ideea îi plictisește, dar profesorul insistă să înceapă lectura și le permite să îl întrerupă peste zece minute dacă se plictisesc, spre a trece la altă activitate.

El începe să citească. Nu îl întrerupe nimeni; ba, din contra, interesul ascultătorilor este captat în așa măsură încât mulţi dintre ei vor continua lectura acasă, nemaiavând răbdare să aștepte lectura publică din clasă.

Nu e deloc sigur că experienţa aceasta a decurs chiar atât de lin sau că putem avea aici baza unei reţete. Dar ea este verosimilă în raport cu exclamaţia lui Baudelaire, care proclamă fraternitatea dintre autor și cititor.

Ce le-a citit profesorul? Prima pagină din romanul lui Patrick Süskind Parfumul, istoria unui psihopat de geniu din secolul al XVIII-lea devenit ucigaș în serie. Spiritul nonconformist și rebel al adolescenţilor a intrat în rezonanţă cu non-conformismul autorului și cu descrierea sa brutală, necosmetizată a secolului „Luminilor”, beneficiar a numeroase clișee idilice în imaginarul colectiv. Iată pagina din Parfumul, citită în clasă de profesorul Pennac: „Pe vremea despre care vorbim, în orașe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi și bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit și murdărie de șobolan, bucătăriile a varză stricată și seu (…). Duhneau râurile, pieţele, bisericile, duhnea pe sub poduri sau în palate. Ţăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaș cât nevasta de meșter, puţea toată nobilimea, ba chiar și regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atât vara, cât și pe timp de iarnă. Fiindcă lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se știa încă în secolul al optsprezecelea măsura, așa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare, nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmugurind sau descompunându-se care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune”.

E o imagine realistă și nesentimentală. Flamanzii care, în secolul al XVII-lea, pictau interioare liniștite și confortabile, cu mame despăduchindu-și copiii, o confirmă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe