Ontologia jucăriei la Walter Benjamin

Ioan Alexandru Tofan Publicat la: 31-03-2015

Interesant în cazul lui Walter Benjamin este felul în care lucrurile secunde, aparent insignifiante sau derizorii capătă o însemnătate aparte în cadrul reflecţiilor sale metafizice și teologice, în același fel în care „agenţii mesianici” ai istoriei sunt, din punctul de vedere al societăţii, marcaţi decisiv de semnele marginalităţii – peticarul, flaneurul sau prostituata –, respectiv ale ludicului – copilul.

Rândurile despre jucărie ale lui Benjamin sunt relativ puţine, dar au rolul de a marca inflexiuni importante ale gândirii sale: problema percepţiei sau, în sens mai larg, a constituirii experienţei absolute, tema caracterului istoric al obiectului și a stării de creatură a lumii, constituirea unei ontologii a bricolajului etc.

Surprinzător este felul în care este adusă în discuţie jucăria. Un loc important îl constituie descrierea experienţelor narcotice din Protokolle zu Drogenversuchen (1927-1934). Astfel, în urma unui experiment cu Eucodal, Benjamin scrie: „Mai departe, este o caracteristică generală aceea că, de fiecare dată, apăreau jucării sau ilustraţii colorate pentru copii”. Dat fiind faptul că și în alt loc, în Passagenwerk, experienţa narcotică este adusă în proximitatea experienţei teologice sau metafizice (prin sesizarea similitudinilor, a continuităţii lumii sau prin caracterul ei liber, necontrolat intenţional), survenirea jucăriei în acest context îi demonstrează caracterul special, aparte din punct de vedere ontologic.

Un al doilea element ţine de condiţia istorică a jucăriei. Ea reprezintă un revelator al felului în care industrializarea marchează decisiv istoria modernă a Europei. Poate fi menţionat un exemplu al modului în care Benjamin pune problema: apărută iniţial în atelierul meșteșugarului ca produs colateral, secundar al muncii acestuia, jucăria cunoaște o veritabilă schimbare de natură odată ce industrializarea mătură din cale micile ateliere. Ea devine obiectul unei ramuri aparte a producţiei specializate: fabricile de jucării. Consecinţa este surprinzătoare: jucăriile cresc în volum, devin tot mai mari și revendică un loc aparte în locuinţa unei familii. Are loc astfel o continuă înstrăinare a jucăriei de mecanismul originar al jocului firesc și spontan în care ea survine, marchează mereu limite, separaţii, așezând obiectul sub puterea covârșitoare a definiţiei.

Trecută prin filtrul celor două analize – culturală și metafizică –, jucăria devine chipul unei lumi constituite deopotrivă de „capacitatea mimetică” a copilului și de „impulsul său distructiv”. Ea deconstruiește lucrul cotidian, îi sesizează natura de ruină și îl recompune apoi, pe baza similitudinilor pe care le întreţine cu alte lucruri, similitudini sesizabile la nivelul culorii, texturii sau formei exterioare. Masa devine pentru copilul care se ascunde un templu, după un exemplu al lui Benjamin din Copilărie berlineză la 1900, la fel cum ea poate deveni, tot prin joc, corabie sau cetate. Abia în joc „înrudirea” subtilă dintre masă, templu sau cetate este vizibilă și se manifestă ca atare. Lumea jucăriilor, ca și cea a ilustraţiilor din cărţile pentru copii, stă sub semnul unei ontologii a urmei, care se opune unei ontologii a esenţei, dominantă în lumea adultului; materialitatea devine relevantă, pentru că aceasta constituie chipul vizibil al lumii, iar logica ce descrie relaţiile dintre lucruri este una incertă, a formelor fluide, a bricolajului și a similitudinilor. Jucăria face parte din registrul lucrurilor care trimit, cum afirmă Benjamin într-un text despre ilustraţii, spre nevinovăţia originară a lumii, pe care exerciţiul separator al intelectului o face uitată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe