Istorii de la Răsărit

Bogdan C. Enache Publicat la: 08-04-2015

Apărută cu patru ani în urmă, cartea istoricului Ion Țurcanu intitulată Descrierea Basarabiei (Editura Cartier, Chișinău, 2011) și subintitulată Teritoriul dintre Prut și Nistru în evoluție istorică (din primele secole ale mileniului II până la sfârșitul secolului al XX-lea) reprezintă o contribuție mai mult decât notabilă, erudită și complexă, care merită în mod cert să fie mult mai bine cunoscută, întrucât abordează un capitol îndeobște văduvit din istoriografia românească, dar a cărui relevanță foarte contemporană nu încetează – volens, nolens – să sporească.

Două elemente individualizează în ansamblul său volumul, care este compus din patru studii autonome, plus un sinopsis în limba engleză și o anexă conținând reproduceri după hărți și portulane medievale ale Țărilor Române (cu un accent deosebit pe sud-estul dunăreano-pontic al Țării Moldovei) și care constituie, în esență, o lucrare de istorie medievală târzie – conform unei periodizări discutabile, dar bine încetățenite – scrisă de către un istoric antichist ca formație de bază. Mai întâi, este vorba despre abordarea braudeliană, de geografie istorică, pe care o propune și care își găsește corespondentul românesc anterior în opera lui Gheorghe Brătianu. Apoi, este vorba despre ipotezele noi pe care le formulează cu privire la câteva dintre cele mai spinoase probleme din istoria veche românească, care, din unghiuri diferite, au reținut atenția și altor istorici români în ultimii ani, generând chiar una dintre cele mai consistente polemici istorice din spațiul autohton.

Investigația lui Ion Țurcanu, căci despre o investigație în sensul herodotic al cuvântului este vorba, pornește, pe urmele lui V. Spinei, de la oronimul Basarabia și, așa cum indică chiar titlul cărții, se caracterizează printr-o foarte creativă valorificare regresivă a sugestiilor și informațiilor conținute în opera istorică și etnografică a lui Dimitrie Cantemir, acel principe savant al Moldovei și savant printre principii Luminilor căruia istoricul Ștefan Lemny i-a consacrat o monografie de familie (Cantemireștii. Aventura europeană a unei familii princiare din Moldova secolului al XVIII-lea, Polirom, Iași, 2010, traducere de Magda Jeanrenaud) –, dar și în opera cronicarilor moldavi (în special Grigore Ureche și Miron Costin) sau chiar munteni (Radu Popescu) care l-au precedat. Aceste izvoare scrise românești – trecute prin istoriografia autohtonă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și până la mijlocul secolului XX – sunt confruntate cu sursele lor istoriografice primare (poloneze, germane, ungurești, italiene, bizantine și latine) și apoi completate cu o serie întreagă de izvoare atât scrise (Cronica Moldovei de la Cracovia, relatările călătorilor, hărți, documente administrative rusești de după prima anexare etc.) cât și nescrise (lingvistice, arheologice, numismatice etc.) din arealurile culturale învecinate, peste care se adaugă referințe critice la literatura istorică rusă și sovietică în chestiune, într-un impresionant efort detectivistic de a identifica originile nebuloase ale teritoriului fluctuant cunoscut sub numele de Basarabia. Valoroasa și interesanta anexă cartografică de la sfârșitul cărții este o dovadă peremptorie a varietății și temeiniciei surselor utilizate în documentarea cercetării.

Autorul distinge meticulos între unitatea administrativ-teritorială Basarabia a Principatului Moldovei de la mijlocul secolului al XVI-lea, la care fac îndeobște referire cronicarii și care se limita la sud-estul dunăreano-pontic al țării cu raialele turcești de la Chilia și Cetatea Albă create după cucerirea otomană din 1484 (la care se adaugă Tighina din 1538), ținutul de stepă din această regiune cunoscut sub numele de Bugeac, pe care otomanii l-au oferit mai apoi tătarilor nogai aliați din Edisan și Hanatul Crimeei, și, în sfârșit, întreaga jumătate orientală a Principatului Moldovei dintre râurile Prut și Nistru, de la Hotin în nord și până la Marea Neagră în sud, anexată de Imperiul Rus în anul 1812 și transformată în gubernia Basarabia. Ion Țurcanu respinge și, în fapt, răstoarnă ipoteza predominantă în istoriografia românească, încă de la corifeii Școlii Ardelene și chiar până astăzi, care derivă oronimul Basarabia din antroponimul dinastic Basarab al domnitorilor munteni și dintr-o eventuală posesiune teritorială a Țării Muntenești în sud-estul dunăreano-pontic al Moldovei datând din secolul al XIV-lea, susținând în schimb că dinastia muntenească a Basarabilor a fost cea care și-a luat de fapt numele de la o formațiune prestatală cumană, dezintegrată de invaziile mongole de la mijlocul secolului al XIII-lea, care data din epoca de simbioză cumano-română anterioară întemeierii Principatelor (secolele al XII-lea – al XIII-lea) și care își avea centrul chiar pe teritoriul dintre râurile Prut și Nistru.

Această surprinzătoare și interesantă ipoteză a istoricului Ion Țurcanu privind existența unei Basarabii cumane, care făcea parte din acea Cumanie Neagră ce se întindea pe teritoriul ulterior al ambelor Principate românești, ba chiar și asupra părții sudice a Transilvaniei și care era identificată de autorii bizantini, maghiari sau latini în spiritul arhaizant al istoriografiei medievale cu tribul tracic al besilor, fiind apoi asimilată după stabilirea tătarilor la Gurile Dunării Tartariei, vine într-o manieră indirectă și din amonte în sprijinul ipotezei privind originea cumană a lui Basarab I, fondatorul Țării Românești, al Munteniei sau Valahiei, susținută de istoricul Neagu Djuvara (vezi Thocomerius – Negru Vodă. Un voievod de origine cumană la începuturile Țării Românești, Humanitas, București, 2007), dar combătută de istoricii Matei Cazacu și Dan Ioan Mureșan (vezi Ioan Basarab. Un domn român la începuturile Țării Românești, Cartier, Chișinău, 2013), printre alții (vezi Neagu Djuvara, Răspuns criticilor mei și neprietenilor lui Negru Vodă, Humanitas, București, 2011).

În formularea ipotezei sale privind existența unei Basarabii cumano-române între Prut și Nistru, anterioară fondării Moldovei medievale, Ion Țurcanu este conștient de raritatea informațiilor și a surselor mai degrabă circumstanțiale pe care le deține, o problemă cu care se confruntă de fapt întreaga istoriografie românească, de la est și de la vest, nord sau sud, care abordează așa-numitul „mileniu întunecat”, după cum tot el notează în introducerea cărții, fiind prin urmare pe cât de meticulos, pe atât de prudent la fiecare pas înainte al argumentării. În același timp, istoricul din Chișinău arată în mod categoric că nu se poate vorbi despre o continuitate istorică a acestei comunități politico-teritoriale cumano-române, oronimul fiind însă vag conservat în cronicile polono-slave și în portulane veneto-genoveze și apoi reactualizat în memoria locală odată cu atacurile noului val de tătari nogai pentru a desemna un teritoriu diferit și mult redus din sud-estul Principatului Moldovei cuprins între Dunăre, Mare și Nistru. În cele din urmă, Rusia țaristă, după anexarea părții estice a Moldovei în timpul războaielor napoleoniene, a extins această denumire de „Basarabia”, care a fost „reciclată de o populație locală traumatizată secole de-a rândul de raidurile tătarilor, de la sud-estul dunăreano-pontic al principatului (de unde a deportat populația tătară aducând în schimb coloni bulgari și găgăuzi de la sud de Dunăre) la tot interfluviul pruto-nistrean, care a fost încorporat sub formă de gubernie Imperiului până la unificarea sa cu România, în primăvara anului 1918.

Ultima intervenție, și mai brutală, în geografia istorică și politică a acestui spațiu și care este din nefericire încă vizibilă, se datorează tot Rusiei, de data aceasta sub forma Uniunii Sovietice conduse de Josef Stalin, care, la puțin timp de la anexarea teritoriului pruto-nistrean de la Regatul României, printr-o decizie a Sovietului Suprem din 2 august 1940 (reconfirmată în 1944, după realipirea sa la România în timpul războiului), organizează în Republica Socialistă Sovietică Moldova doar șase dintre cele nouă județe basarabene românești și numai nouă dintre cele treisprezece raioane ale bizarei Republici Autonome Socialiste Sovietice Moldova, create din motive iredentiste în stânga Nistrului încă din anul 1924, segmentele decupate de la nord (fostul județ Hotin) și de la sud (în esență, vechiul Bugeac tătărăsc) fiind trecute la Republica Socialistă Sovietică Ucraina, în cadrul regiunii Cernăuți (compusă de asemenea din teritorii românești anexate în 1940), respectiv a regiunii Odesa…

Riguros documentată, inovatoare din punct de vedere metodologic și incitantă prin ipotezele pe care le propune, lucrarea Descrierea Basarabiei – scrisă, în cazul în care mai este nevoie să o spunem, într-o perfectă limbă românească de către unul dintre cei mai importanți istorici români din actuala Republică Moldova, dacă nu chiar cel mai important (vezi Ion Țurcanu, Istoria istoriilor mele, Cartier, Chișinău, 2013) – are toate șansele să devină o referință inconturnabilă în istoriografia medievistă (și nu doar) românească.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe