Radiografii rurale și prestații agricole

Maricica Munteanu Publicat la: 08-04-2015

Volumul de debut al lui Ștefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, alcătuiește o hartă imaginară a ținutului natal, Leorda, cu munci agricole și festine sătești, niște bucolice vergiliene, contaminate de un cotidian abraziv. Cartograf iscusit, Ivas renunță la orice idealizare forțată, surprinzând, în secvențele unui film 3D realitatea frustă, cu micile bucurii cotidiene și rarele impulsuri de afecțiune, cu spaimele și iluziile unui copil care și-ar dori mai curând să se uite la filme americane decât să vânture fasole, cu asperitățile și „hachițele” unui spațiu închis.

 

Amintirea despre tărâmul copilăriei este rareori însoțită de sentimentul nostalgiei. Ea devine mai curând obiectul unei memorii brutale, făcând loc unei descrieri nude, contondente. Spre exemplu, un poem precum carnicul descrie ritualul de tăiere a porcilor de la care copiii sunt izgoniți, pe când celelalte animale, cruțate deocamdată, sunt privite cu un ochi rigid, de o crudă detașare: „porcii ca pruncii/ dorm tolăniți în găurile/ pe care și le-au săpat cu râturile în pământ/ guițând mulțumiți în răstimpuri”. Ritualurile câmpenești, fără a trezi fascinație față de o lume primară, paradisiacă, sunt, dimpotrivă, îngroșate de un soi de ceremonial îndărătnic, ce înfățișează lumea rurală ca pe un univers oprimant, un halo, unde „era veșnic toamnă”: „în chiciura din noiembrie cu nailoanele pe cap/ așteptam trenul de șapte jumătate când/ aruncam sfecla alunecoasă și plină de glod în căruță/ și plecam acasă”, și unde „doar la mamaia la televizor era vară/ raiul era pe pământ, albastrul infinit” (tracklist). Semnele civilizației (trenul, televizorul, radioul, VCR-ul) devin insule de terra firma în acest noian de munci agricole. Alteori, copilul așteaptă venirea unui salvator, cum este acel unchi din America ce l-ar scoate din „țara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri”, ca un Moise care i-a scos pe evrei din Egipt (VCR). Spațiul leordean rezonează, pe undeva, cu Ieudul lui Ioan Es. Pop, căci, într-adevăr, acest infern sătesc pare a fi „fără ieșire”.

Partea a doua, „Timp liber”, își plasează, de această dată, centrul în spațiul urban: dezabuzare ontologică, ratare în carieră, mecanizarea comunicării, eșecul unei căsnicii și ceremonialul înăcrit al vieții în doi (lecția este învățată). De aici probabil și supraaglomerarea poeziei cu figuri de stil, care conduce către o retorică sterilă și cam supărătoare, din păcate, cum ar fi: „îmbălsămând intimitatea/ de vespasiană a camerei”, „coșurile amintirii”, „fața de clovn/ pictată pe bobul de orez/ al orgoliului”, „banchetul părului tău”, „muscă survolând paharul” sau această infanterie de metafore: „mirungerea clipei ingrate/ întru statornicia granitică/ a unui exponat de seamă/ al muzeului în care îți/ prefaci ziua”. Pe alocuri, se simte intenția parodiei, umbrită însă de astfel de fraze nevrotice, ce sună rebarbativ. În jane greer sau pastel leordean, Ivas situează o fantasmă albă, cu pălărie, „mănuși lungi de satin” și „portțigaret argintiu” direct pe straturile de răsad, din dorința de a parodia clișeele recuzitei preromantice, din „dimineața poeților”, construind chiar versuri à la manière de: „cu plopi tineri rânduiți/ ca gratiile genelor/ peste ochiul lunii pline”. Admirabilă intenția lui Ivas, dar, din păcate, aceste mostre de poezie naivă (mă refer aici la distincția lui Schiller) sunt concurate de imixtiunea unui registru excesiv intelectualist: „și plecă/ lăsând pe cale/ purici și mnemo-visare”. Până la urmă, parodia înseamnă, nu-i așa, nu sabotarea, ci evidențierea modelului, o „cârdășie” cu modelul imitat.

            Ultima parte, „erau cu spatele și se îndepărtau”, revine în spațiul leordean, văzut de data aceasta prin ochii adultului, nostalgic și ironic totodată. Acum, amintirile sunt mai curând legate nu de evenimente, ci de persoane, nicidecum memorabile, dar tocmai de aceea descrise cu impulsuri de tandrețe: vecina cârcotașă, care este dusă la spitalul de nebuni, amicul batjocorit, un paria al grupului de adolescenți, Laura, „fată de treabă”, care, deși nu este o Laura petrarchiană, merită și ea să i se dedice un „volumaș” de versuri, sau figura tatălui, dominantă, a cărui moarte este străbătută de regrete tardive.

            Ce-i reușește lui Ivas în acest volum de debut este radiografierea unui spațiu rural demitologizat, rudimentar, filtrat printr-un pesimism ironic, cu rare pusee nostalgice, într-un limbaj reținut, tăios și palpabil (spre deosebire de excesul ornant din a doua parte). Mila schimbă gustul cărnii este un volum ce merită toată atenția, iar Ștefan Ivas este un poet ce merită a fi urmărit în continuare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe