Despre infern și amânare

Voichița Pălăcean-Vereș Publicat la: 09-04-2015

Sorin Grecu poate fi numit „copilul teribil al Tribuneiˮ. A debutat în revista clujeană de cultură când încă era licean, poeziile sale intrând în conștiința publicului de la prima apariție. De aceea, nu a fost o surpriză pentru nimeni faptul că, în 1985, în condițiile din acele timpuri, când era extrem de dificilă ieșirea în lume a unui necunoscut, numele lui Sorin Grecu (ce împlinise nu de mult 20 de ani) se regăsea printre cele ale fericiților și norocoșilor debutanți pe care Editura Dacia îi lansa într-un volum colectiv, Alpha ’84.

Viața, cu meandrele ei, ne poartă de multe ori în direcții nebănuite: asta s-a întâmplat și în cazul lui Sorin Grecu, care după Revoluție a îmbrățișat cariera de ziarist. „Evul mediaˮ pe care îl trăim – un adevărat „ev mediu întunecatˮ al sensibilității, în care „inchizițiaˮ este însărcinată cu apărarea imperativelor consumismului – a trecut de multe ori între paranteze nevoile spiritului, iar această maladie i-a afectat într-un fel sau altul pe aproape toți artiștii români actuali. Activitatea intensă depusă de Sorin în presa scrisă și în lumea televiziunii a trecut vremelnic pasiunea sa pentru poezie în plan secund, astfel că abia în 1999 debutează editorial, cu volumul Pudriera cu apă (Editura Paralela 45), iar în anul 2000 îl regăsim din nou în antologii lirice: Visător prin orașul surâsului (6 poeți români) (volum apărut în Danemarca), pentru ca în 2005 numele lui să figureze în Poeții grupării Echinox (Editura Dacia) și în Silvae Continentis (21 de poeți ardeleni) (Editura Accent, volum în limba spaniolă).

Iată că în deceniul al doilea din noul mileniu, Calliope, Erato și Euterpe i-au surâs din nou lui Sorin Grecu, astfel că la Editura Grinta i-au apărut două volume, Mizerias (2012) și Viața amânată (o plimbare prin infern) (2014).

Cel mai recent volum al poetului conține 18 poeme. Reprezintă oare „majoratulˮ ca poet al lui Sorin Grecu? Oare titlul însuși, Viața amânată (care este și numele ultimului poem), să constituie expresia frustrării determinate de absența lui îndelungată dintre poeți? Fiindcă, fără îndoială, subtitlul o plimbare prin infern este metafora unei existențe surprinse în tonuri plumburii (nu bacoviene!), din confruntarea cu care eul liric, un Orfeu modern, iese învingător, fiindcă reușește să părăsească lumea subpământeană cu chipul luminat, întrucât Euridice a sa îl însoțește și îi „cam umblă în destinˮ.

Creația ce deschide volumul, Poem preventiv, trebuie interpretată ca artă poetică: „Stupidă fatalitate:/ prăbușit în lume asemeni turistului/ ajuns sus la munte la Bâlea-Lac/ dup-o beție cruntă/ (…) așa și tu/ îți maschezi acum/ destul de neîndemânatic sentimentele/ dansând într-o cămașă de forță/ imprimată cu girafe și flori de câmp/ și ca să le adormi păzitorilor vigilența/ lansezi fumigenele acestui poemˮ. Observăm aici trăsăturile poeziei de maturitate a lui Sorin Grecu: biografismul, confesiunea lipsită de exuberanță, depășirea cadrelor poetizării, înclinația către poezia-reportaj.

În fond, așa cum se vede și în alte texte, ziaristul este altă față a poetului, iar acest al doilea alter ego îl impune realitatea obiectivă: universul liric nu poate ființa în afara evenimentului zilei (Sorin Grecu este reporterul ce scoate din anonimat oamenii mici cu destine mari), tot așa cum reportajele lui încuibă o doză considerabilă de poezie. În aceeași ordine de idei, artistul sugerează în această ars poetica nebunia frumoasă numită poezie, parte intrinsecă a ființei sale (prăbușite în lume), dar adoptă și instrumentele reporterului de știri; de aceea vorbește despre „fumigenele acestui poemˮ, transmițând ideea că poezia e o bombă.

Extrem de interesante sunt poemele cu un puternic caracter autoreferențial, în care autorul se adresează sieși folosind persoana a II-a, recurgând astfel la „retrogradareaˮ eului liric/narativ în scopul detașării, al evitării oricărei posibile note autocompătimitoare.

Dimineață vorbește, recurgând la jocul aparențelor, despre impactul pe care concretul cotidian îl are asupra sa: „Ce frumos a început ziua/ (…) și ea/ s-a și încheiat – aproape instantaneu/ (…) ți-ai luat pumnul de rigoare/ direct în figură; nimicnicia ființei este adusă în discuție frust: „Dumnezeu te-a uitatˮ, însă eul se exprimă în chip particular, obligând regulile să se flecteze după voia sa; astfel, tratarea bolii se va face nu cu „pastila de tensiune, ci o tequilla shotˮ [n.n. – toate sublinierile din text îi aparțin autorului].

În Oameni funcționali, tonul este grav, dramatic: „Aceiași care te-au alungat din oraș/ te vor alunga curând/ și din literatură// așa că nu poți în acest moment/ decât să constați/ că ești un ins realizat/ și-n rând cu lumeaˮ. Eul se salvează de la damnare prin intermediul ironiei și emoției: „în sufletul tău persistă/ o perpetuă bulucire de sentimente/ (…) și-n schimb/ aceeași umană delațiune –/ ca fermecător joc de societateˮ. Zbaterile ființei nu sunt lipsite de sens: în ciuda apăsării sociale, reușește să își afirme unicitatea, chiar dacă uneori pare asimilat masei anonime: „oricât te-ai suci/ și te-ai da peste cap/ nu reușești decât/ să nimerești din nou/ în noroiasele gropi/ și să ieși apoi cu greutate/ să intri în mulțime/ printre cei ce se-ascund/ în spatele carcasei/ și-a reflexelor condiționate/ de alțiiˮ.

Purgatoriu (titlul îl constituie un substantiv ce implică ideea de vremelnicie, spre deosebire de infern, ce stă sub semnul eternității) este un poem nostalgic, în care se reiterează tema copilăriei retrăite din perspectiva maturității. Conștient de condiția sa perisabilă, adultul trecut de jumătatea vieții recurge la incursiunea în trecut spre a retrăi prima vârstă. În manieră postmodernistă, melancolia nu capătă sonuri de lamentație, iar copilăria nu reprezintă „vârsta nevinovatăˮ sau „de aurˮ, ci aceea „a vreunui eveniment traumatizantˮ, a „obsesieiˮ pentru „renumitul cântecel sincretic/ pentru copii – Aluneluˮ.

Rememorarea nu este provocată proustian de o imagine, de un sunet, de vreun iz anume, ci de raportarea sinelui la contingent, în urma căreia eul – ironic, poate chiar sarcastic sau cinic – se resimte puternic atins de complexul de inferioritate: „copiii de ieri au devenit edili/ oameni serioși nu glumă// doar tu parcă te-ai tâmpit/ și refuzi în continuare/ să intri în jocˮ. Singura lumină o constituie evocarea primei iubiri: „actualmente ești conștient că iubirile din copilărie/ sunt de-a dreptul eterne/ paradisiaceˮ, căci eul trăiește puternica alienare: „Nimeni nu te mai vizitează în ultima vreme/ decât poate firescul/ sau amintireaˮ. „Firesculˮ este banalul de fiecare zi, la intersecția cu care „ai ajuns deja semi-paralizat/ de miile de fire de păianjen întinse// stupid Gulliverˮ. Clipa de slăbiciune îl determină pe poet să dea glas intenției de a (se) abandona: „ce rost mai are acum/ să te ostenești să despici firul în patru// vrei – nu vrei arzi deja mocnit// curând va veni și clipa când/ carnea ți se va desprinde de oase// și sufletul de trupˮ, căci focul, arderea nu mai sunt cele ale creației, ci ale consumării de sine, ale eroziunii obiective a trupului.

Viața – un clișeu un soft un moft este un reportaj liric scris în aceeași retorică a depoetizării și a interiorizării emoției, de care se face vinovat universul însuși: „Ce redundanță și viața omului/ te lovești tot timpul de niște/ evenimente trase la indigo/ oameni aparent diferiți/ dar totuși aceiași/ carcasele lor niște încăperiˮ. Din nou, eul se sustrage contingentului, refuzând uniforma socială: „iar tu – încăpățânat/ ca să ieși din tipare/ îți alegi un alt traseu doar-doar/ ți-ai putea lua prin surprindere/ destinul// oricum ăștia te asasinează lent/ prin lipsa lor de imaginațieˮ. Adaptând discursul la limbajul la modă inspirat de spațiul cibernetic ce a devenit parte a civilizației, poetul vede oamenii ca „piese dintr-o realitate virtualăˮ, lipsite de liber arbitru, de sentimente și aspirații, guvernați de un soft controlat de administratorii de sistem, recte de cei suspuși.

Poezia lui Sorin Grecu este o permanentă raportare la eveniment și la eroii săi. Adevărate enclave sensibile pot fi considerate creațiile închinate unor personalități ale Clujului cultural, „eroi ai spirituluiˮ în viziunea poetului, ale căror existențe se definesc tocmai prin capacitatea de a-și lăsa adânc imprimată amprenta personală în cenușa zilei.

În Nebunie, închinată „Memoriei lui Călin Nemeșˮ, celui ce este socotit portdrapelul unei generații, timpul verbal este prezentul etern, în scopul realizării unei imagini de impact cât mai vibrante: „Ce vremuri trăiești/ să fii ocolit/ (…) de către înțelepții autorizați/ ai sistemului// (…) pentru că ei îți știu/ prea bine/ naivitatea/ sinceritatea/ impetuozitateaˮ. Eroul refuză să se lase înregimentat, de aceea „au ajuns să se teamă/ de simpla ta prezență// ca de necruțătorul ADEVĂRˮ.

Rune, scris „în amintirea lui Petru Poantăˮ, constituie o caldă evocare a criticului literar, lipsită de efuziuni sentimentale: „O mână invizibilă/ îți returnează în ultima vreme/ (…) volumele oferite cândva/ maeștrilorˮ. Interogația retorică din final stă sub semnul sensibilității accentuate, dublată de gestul ostentativ măsurat: „să fi ajuns mesajul tău/ la destinație/ zeii întorcându-l apoi delicați și grijulii/ ca pe o confirmare de primire?ˮ.

Miruit, poezia dedicată poetului Vasile Gogea, este o construcție tipică universului lui Sorin Grecu; astfel, secvenței inițiale, „Am de câteva zile/ o dulceață persistentă în cerul gurii/ de parcă un întreg fagure/ ar fi poposit – miraculos – între fălcile meleˮ, i se contrapune cea finală, menită să alunge orice șansă de aterizare în liric: „toate acestea nu par a fi decât// simptomele începutului de diabetˮ.

Viața amânată, poemul ce încheie volumul, închinat „Părintelui Emanoil de la Bixadˮ, stă sub semnul opțiunii între comun, banal, cotidian și unic, altfel, adică împlinit în spirit: „trebuie să alegi între o viață paralelă cu a ta/ și alta amânată// fiindcă în interior – stupidă dualitate – se dă o luptă decisivă/ între Dumnezeu și altcineva, mult mai întunecatˮ. Acest „altcinevaˮ sugerează blagiana cunoaștere luciferică. Salvarea vine dinspre sine, acel sine aflat deasupra mulțimii anonime lipsite de profunzime și substanță: „la această oră ești trăit/ (…) sufletul îți revine, curând, la suprafață/ și reușești, în sfârșit, să respiri cu plămânii întregiˮ; „ești sigur acum pe tine/ nu te mai uimește nimicˮ.

Reporterul Sorin Grecu își reia rolul în cazul unor creații epice mai ample, în care eul își mărturisește nu doar preocuparea pentru probleme de strictă actualitate socială sau culturală, ci și dragostea pentru anumite toposuri văzute ca emblematice, definitorii pentru universul său.

În Roșia Montana/Hannah Montana, Sorin Grecu adoptă formula jocului de cuvinte, a jocului cu simboluri din universuri contrastante (rana roșie a Transilvaniei versus personajul superficialei lumi a iubitorilor micului ecran) spre a nu cădea în patetism. Emoția este interiorizată, expresivitatea poemului survine din modalitatea în care problematica este abordată abrupt: „Roșia Montana/ ai ajuns rău/ dezbrăcată tranșată în public/ televizată/ vândută (…)/ unde te-au prins/ toți ți-au tras-o/ (…) nefericitul tău destin/ începe să semene/ tot mai mult/ cu cel al Hannei Montana/ Miley Cyrus (…)/ transformată (…)/ într-o biată jucărie sexualăˮ. Viitorul este sugerat într-o culoare neașteptată: Roșia Montană ar putea fi „luată de nevastă/ de către un pământeanˮ, astfel încât „vei străluci în continuare/ nesperat trofeu/ în lumina ceea palidă/ crepusculară/ misterioasă/ asemenea Giocondei/ el va rămâne// (…) perpetuu încornoratˮ. Substantivul polisemantic pământean accentuează ideea de joc inteligent cu nuanțele subtile, sugerând în același timp o soluție politică deloc favorabilă locuitorilor din zonă.

Noi întâmplări la Capuʼ lacului, creație articulată din patru secvențe, copiază o formulă specifică genului dramatic, ultima parte („actˮ) constituind „deznodământulˮ. În scenă evoluează mai multe personaje cu trăsături bine individualizate, emblematice pentru spațiul în care se mișcă: cabanierul și chelnerița unguroaică – a căror iubire reușește să domolească revolta patrioților moți –, muta de la Capuʼ lacului, nepoata eroinei munților – ce „crease în zonă o adevărată emulație culturalăˮ – și Maricel Ardealu – cel căruia „nu-i pasă niciodată de consecințe/ și merge mai departe de unul singur/ în damnarea pe care și-o crede asemănătoare întru câtva/ cu cea a lui Iancu Avrămuțˮ.

Alături de aceștia, eul liric este surprins în două ipostaze: maturul de azi, surprins în antiteză cu tânărul de altădată, pentru care Capuʼ lacului era un loc magic, „locul fostelor bucuriiˮ, locul cu „incredibila poveste de dragosteˮ. Mitul toposului este demolat de realitățile însăși ce strivesc până și amintirile, alungând șansa de a regăsi „o frântură de inefabilˮ. Astfel, eul liric nu mai recunoaște peisajul, nu se mai recunoaște ca detaliu sentimental al panoramei inspirate de odinioară: „mă simt/ un novice nimerit din întâmplare/ la Capu´ lacului// fără vreo șansă de-a-mi schimba rădăcinile/ și fără puterea/ de a zădărnici cumva/ implacabila noastră damnareˮ.

Poemele „intertextualeˮ Oamenii din Pașcani și Blagiană dovedesc spiritul ludic al poetului și capacitatea răsturnării postmoderne a calofiliei. „Locul unde nu s-a întâmplat nimicˮ pictat de Sadoveanu reprezintă „amintirea orașului vechi/ pe atunci străzile sale atât de pustii erau –/ și oamenii atât de personalizațiˮ; actualitatea este la antipozi: „privești spre cer – vezi vitraliile catedralei, sparte,/ și nici măcar în folclor n-ai cum să te retragi/ fiindcă tocmai acolo te așteaptă/ (…)/ indivizi ciudați, cu accent străinˮ, o lume amintind de cultura pop cu al său Război al stelelor, în care eul liric resimte puternic alienarea: „tu, în schimb, ești un liliac evadat în plină zi (…)/ jalnic supraviețuitor (…)/ te prelingi printre masele compacte de klingonieni și romulaniˮ. În Blagiană, banala condiție de utilizator de ochelari îi conferă eului o perspectivă abisală, ducându-l cu gândul la veșnicie, căci numărul dioptriilor este echivalat metaforic cu trecerea: „ochelarii tăi noi/ (…) au preluat rolul dumnezeiesc/ pe care-l visai demult// de-acum poți să zăbovești ore întregi/ (…) blestematele tale de dioptrii/ îți sporesc din ce în ce mai tare/ (…) spre o zonă incontrolabilă// însă de fapt/ nu-i nimic neobișnuit (…)// simți cum crește-n trupul tău sicriul/ cu fiecare clipă care treceˮ.

De altfel, universul poetic al lui Sorin Grecu reflectă o lume în care eul este perceput într-o permanentă luptă (cu alții, cu sine), între el și ceilalți existând diferențe ireconciliabile, care-l fac să simtă deopotrivă trufie și înstrăinare față de restul umanității: „dreptatea lor –/ o cârpă mai îmbâcsită decât/ însuși jegul pe care (…)/ trupul tău l-a eliberatˮ (Consolare), căci, spre deosebire de ceilalți, eul se caracterizează prin „pauzele prea scurte de respirație/ dintre ploile ce parcă s-au eternizatˮ, conștient că „fiecare ego pâlpâie la unison/ ca noaptea prinsă-n piuneze/ de țiuitul greierilorˮ (Conspirație). Cu toate acestea, eul liric se refuză deprimării ori mioriticei resemnări; iubirea este starea de grație ce potențează impulsurile vitale ale ființei surprinse în culori nelirice, vibrând nepoetic, trăirea emoțională traducându-se prin sinceritate neexaltată de declarații pătimașe: „ai reușit la rându-ți să dezvolți/ în organismul meu/ față de tine/ un soi de dependință// iar gesturile-ți/ nu par a fi comparabile/ decât cu niște operații pe cord deschis// uluitor de preciseˮ; „trebuie să știi că și eu/ te studiez de o vreme –/ (…) totuși puțin sedat/ cu vederea obturată de sentimente// pentru că mi-am dat deoparte/ (…) zidul de protecțieˮ; „tu nu faci altceva decât să-i oferi/ în continuare divină combustie// demonului meu aproape domesticitˮ (Iubi, îmi cam umbli prin destin).

Un loc deosebit în economia cărții îl ocupă Poemul kitsch sau pățaniile lui Svejk în Galiția, dedicat scriitorului și universitarului Ovidiu Pecican, creație ce pornește de la un pecicanism (aforism în sens postmodern, evident): „fiecare om cu propriul destin, după cum/ fiecare părculeț cu pedofilul săuˮ. Aici este poate cea mai vizibilă interferența poezie-jurnalism care caracterizează scrisul lui Sorin Grecu.

În cele șase părți, poetul conturează o lume a contrastelor alcătuită din evenimentul concret și evenimentul interior; banalul, cenușa zilei, capătă note poetice prin inteligentul recurs la imaginile cu sens aforistic.

O. Pecican, transformat în personaj, este văzut ca un Nastratin Hogea modern, poetul compunându-i portretul cu ajutorul unei suite de secvențe menite să-i scoată în evidență trăsăturile, dar și descendența dintr-un erou hâtru și înțelept.

Derizoriul, trivialul, faptul divers se convertesc în poezie grație viziunii lui Sorin Grecu, care știe să vadă scânteia ascunsă sub mormanul de zgură. Astfel, „halucinante întâlniri ale toponimelor cu Moarteaˮ sesizate de O. Pecican constituie o sursă de inspirație pentru poet, iar experiențele de viață și cele livrești ale personajului O.P. converg către zona ludică, în care kitsch-ul și Švejk al lui Jaroslav Hašek sunt reinterpretate postmodern.

Viața amânată, cel mai recent volum de poezie al lui Sorin Grecu, reprezintă o probă a maturității artistului. Imaginația bogată, alături de înclinația către joc, (auto)ironia, detașarea emoțională de eul liric și surprinderea acestuia în miezul unei realități concrete amare sunt notele specifice ale unei antologii de poezie menite să cunoască succesul printre colegii de breaslă și ceilalți cititori. Succes care obligă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe