Eternitatea nu s-a născut la stat

Mark Bucuci Publicat la: 23-04-2015

Miza dezbaterii generate de decizia CCR nu este caracterul benefic sau nociv al educaţiei religioase în școlile din România, ci operaţionalizarea modernităţii politice în cadrul statului român și posibilitatea individului de a alege în acele zone ale vieţii sale în care statul s-ar cuveni să nu acţioneze ca un sacerdot atotștiutor.

Odată cu modernitatea politică, ce instituie și extinde un sistem de separaţii (stat-religie, stat-societate civilă etc.), statul se retrage din zona competiţiilor religioase, el nu se mai definește pe sine ca arbitru în problema accesului cetăţenilor la lumea perfectă. Apărută iniţial ca o încercare de a gestiona pașnic conflictele religioase dintre indivizi, această retragere a avut drept consecinţă faptul că apartenenţa religioasă a individului nu mai este necesară pentru stat și autorităţile acestuia. Ea a devenit opţională: dintre multiple variante de afiliere religioasă, individul trebuia să aleagă una. Trebuia deoarece ateismul era o infracţiune. A fost un lucru bun această decizie a statului modern, pentru că alegerea – spunem noi, susţinătorii democraţiei liberale – este preferabilă constrângerii în cazul unei experienţe precum cea religioasă, la fel cum alegerea este preferabilă constrângerii atunci când te căsătorești sau te îndrăgostești. În fiecare dintre cele două experienţe, cel care alege poartă atât bucuria, cât și riscurile alegerii. Nu înţeleg de ce mulţi credincioși nu apreciază această smerenie a statului și ar fi preferat ca el să fie trufaș și să ne dicteze, formal sau informal, că trebuie să fim preocupaţi de o astfel de problemă și care e soluţia cea mai bună.

După ce în câmpul experienţei religioase a fost creată breșa alegerii, au apărut oameni care în definirea de sine nu au mai inclus afilierea la vreo religie și au anunţat public acest lucru. Astfel, determinaţia religioasă a devenit facultativă în ceea ce privește felul în care un cetăţean se definea pe sine. Poate fi un ateu sau un indiferent religios un bun cetăţean? Unii au susţinut atunci, alţii susţin și acum că nu. Dacă din punct de vedere cultural dezbaterea poate continua, din punctul de vedere al politicilor publice operaţionalizate de către stat este mai prudent ca acesta din urmă să se retragă și să spună în continuare că determinaţia religioasă este facultativă în definirea de sine a cetăţeanului.

În sânul democraţiilor liberale, oportunitatea apartenenţei la o religie se transformă treptat în alegere sau refuz în funcţie de exemplele practice. O credinţă devine mai atractivă sau mai respingătoare prin irizaţiile pe care i le dau purtătorii ei. Mă bucur de frumuseţea credinţei împreună cu Steinhardt, dar îmi dau frisoane poftele teocratice ale lui Dan Puric; mă entuziasmează faptele papei Francisc, dar mă derutează duhovnicia negustorească a Preafericitului Daniel; mă rușinez de propria necredinţă când văd râvna spornică și onestă a lui Florin Florescu, dar mă consolez cu ea când văd răngile creștine cu care membrii sectei becalienilor vor să ne repare pe toţi de la un capăt la altul. Prin fiecare dintre aceștia, prezenţa religiei nu numai în școli, ci chiar în spaţiul public devine beneficiu sau pericol. Voi alegeţi, iar acesta este un lucru pe care mizează chiar și eternitatea.

Statele care au decis că afilierea cuiva la un proiect pentru eternitate este la libera alegere a fiecărui cetăţean nu spun că eternitatea nu există. Ele spun doar că eternitatea nu s-a născut la stat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe