Dincolo de asceză

Caius Dobrescu Publicat la: 23-04-2015

În privinţa asocierilor neobișnuite, stranii, între valorile profesate și exerciţiul retoric prin care acestea sunt „publicate”, asistăm de ceva vreme la un paradox spectaculos. Adică la modul în care Andrei Pleșu utilizează cele mai variate forme și nuanţe ale hedonismului expresiv (mergând la un moment dat până la experimentul de a-și alătura proza de nuduri fotografice feminine în posturi aproape explicite, în paginile revistei Plai cu boi), dar punând aceste voluptuoase volute lingvistice în slujba unei profesiuni de credinţă afirmat și asumat creștine. Valorile promovate cu veritabil epicureism erasmian de Andrei Pleșu sunt, în cele din urmă, cele ale unui rigorism moral aproape ascetic (sau care, în orice caz, se arată, ca să spunem așa, prietenos faţă de asceză).

Ei bine, pentru a înţelege cât mai cuprinzător opera lui Gheorghe Crăciun, este, cred, util să ne dăm seama că aceasta ilustrează, într-un mod cel puţin la fel de spectaculos, pe o durată la fel de importantă și cu aceeași capacitate de a menţine intensitatea, paradoxul simetric-invers. Altfel spus, avem în Gheorghe Crăciun un gânditor atât de convins de imanenţa somatică a tuturor celor omenești, încât pare de-a dreptul libertin, dar care, în același timp, a cultivat de-a lungul întregii sale vieţi creatoare o retorică atât de precisă, de riguroasă, de autoexigentă, încât pare să echivaleze uneori cu faimoasa centură de spini pe care se spune că Pascal o purta pe sub rasa lui monahală.

Nu întâmplător primul volum pe care îl plănuia Gheorghe Crăciun, cel care ar fi trebuit să fie debutul său și pe care mai mult ca sigur îl gândise ca pe un manifest personal, urma să se intituleze Mecanica fluidului. Volumul nu a apărut la timpul său, ci mult mai târziu, dar perspectiva pe care o avem acum ne îndreptăţește să-l așezăm la baza evoluţiilor care alcătuiesc opera marelui scriitor. Să vedem în el codul genetic dezvoltat apoi în nenumărate modulaţii, la o scară tot mai mare.

„Mecanica fluidului” – așadar o metaforă care codifică în chip sesizant cele două emisfere ale paradoxului evocat mai sus. Dinamica și osmoza, vibraţia continuă a contururilor (care dizolvă de fapt volumul, ca în picturile lui Boccioni) și claritatea hiperreală a privirii și a minţii care îngheaţă (conceptualizează) contururile. Senzualitatea sinuoasă, copleșitoare a percepţiilor și tensiunea și rigorile de-a dreptul ascetice ale intelectului.

Totuși, „asceză”, deși o aproximaţie utilă, un gen proxim oportun riscă, la limită, să inducă în eroare. Acuitatea/luciditatea dicţiunii trădează, e adevărat, exerciţii de clarificare interioară foarte asemănătoare cu exerciţiile spirituale ascetice. Dar în substanţa ei această poetică a preciziei nu consună cu poetica/terapia suferinţei purificatoare autoadministrate.

Desigur, acţiunea intelectului le apare multora ca nenaturală, ca o sursă inepuizabilă de tensiune și stres.

Dar creaţia lui Gheorghe Crăciun este un reper fundamental în cultura noastră tocmai fiindcă dezminte într-un mod spectaculos și decis această prejudecată. Într-o societate în care raţionalitatea este văzută ca o carcasă impusă dinafară, ca o formă „rece” și străină, în care știinţele sunt fie studiate în silă, cu mare greutate, fie practicate cu o corectitudine silitoare, dar mecanică, de roboţi (fie ei și roboţi câștigători de olimpiade internaţionale de programat roboţi), Gheorghe Crăciun a dovedit, cu o respiraţie și o anvergură pe care nu le putem numi decât monumentale, că raţionalitatea vine din interior. Că este un eveniment al fiinţei, că se dezvoltă în și prin cea mai profundă intimitate personală, intimitate înţeleasă într-un sens plenar, integrator, care o face coextensivă cu aria de cuprindere semantică a noţiunii de corp.

Manifestarea originară și fundamentală a raţionalităţii nu seamănă așadar cu ceea ce, pe vremea febrei farfuriilor zburătoare, se numea o „întâlnire de gradul trei”. Raţionalitatea nu este venită de pe altă planetă sau, în general, din cer, ci din rădăcinile nesfârșit de ramificate, unele viguroase, altele inimaginabil de fine, ale profunzimilor noastre somatice.

Literatura lui Gheorghe Crăciun nu are doar meritul de a lumina în această privinţă tribul din care facem parte. Ea are o miză de anvergură europeană prin modul în care interpretează faimoasa axiomă carteziană (considerată îndeobște definitorie pentru tot ce poate fi definit ca european) „Gândesc, deci exist”. Cartezianismul lui Gheorghe Crăciun nu ţine de argumentul sau chiar artificiul raţionamentului abstract, ci traduce faimoasa echivalenţă într-o viziune a raţionalităţii întrupate. Într-o viziune a raţionalităţii ca modalitate de a exista, în mod complet și plenar.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe