Recitindu-l pe Gheorghe Crăciun

Rodica Ilie Publicat la: 23-04-2015

Temele scrisului, problematica literei și a trupului îl preocupă pe Crăciun încă din Mecanica fluidului, de la începutul carierei sale de prozator. În 2002 nota, la prima ediţie, rememorând prima încercare de publicare, că, la distanţă de 25 de ani, „textele erau încă vii”. Astfel ni se par și acum, la o altă lectură, prin intervalul anilor scurși după plecarea sa. Trecere care merită să fie măcar puţin amânată, oprită, asemeni clipei absorbite de pelicula fotografică, de obiectivul mental ce reţine senzaţiile pentru a le recompune, de urma tușului pe hârtie. Căci, asemeni unei cărţi de identitate, scriptural, Mecanica fluidului este „urma” esenţializată a scrisului pe care Gheorghe Crăciun l-a practicat dintotdeauna. Această carte reprezintă un fel de formulă genetică în care se cuprind toate celelalte opere ale lui.

Că astfel stau lucrurile o dovedesc repetatele exerciţii de stil practicate ritmic pentru înregistrarea cât mai rafinată a straturilor lumii. Gheorghe Crăciun mărturisea undeva, în arhivele de manuscrise încă nepublicate, că autenticitatea este metoda sa de lucru. În căutarea autenticităţii, autorul implică o acuitate a privirii extraordinar de mobilă, centrată și aparent descentrată, fragmentând și recompunând lumea. O privire care caută de fapt coerenţa printre incoerenţe, falii, straturi, fisuri, striaţii, ritmuri: „Ea îl ascultă distrată zice și ea ce zice în orice caz aprobă hașuri verzi de lumină striază părul ei și obrazul bluza gri pantalonul” (Mecanica fluidului, ed. 2014, p. 14). Desfacerea, atomizarea imaginilor surprind mișcarea imperceptibilă a ritmurilor vegetale, a ritmurilor descoperirii de sine, dar aceste condiţii de creare a iluziei de realitate sunt mereu acompaniate de reflecţia asupra limbajului, de condiţia acestuia de a fi doar o „transparenţă depersonalizată” (p. 17).

De fapt, Crăciun reatribuie lumii „profunzimea suprafeţelor”, este cel care face din corp literă sau, invers, din literă face corp. Alege un transfer onto-poetic devastator, care îl va devora pas cu pas; opera sa este opera eliberării limbajului din chingile obișnuinţei, ale „transparenţelor depersonalizate”. Alege interiorizarea/ somatizarea acestui raport care conduce la acea conștiinţă dramatică rimbaldiană a căutării limbajului universal: ideografic, melic, olfactiv, ideatic, un limbaj total, care cuprinde universul, traduce instantaneu lumea, asemeni unei fotografii care deţine un al treilea sens (R. Barthes).

Dincolo de pelicula unui film, Gheorghe Crăciun acordă suprafeţei misterul luminii: așa cum literatura inventează subiectivitatea pentru a o face credibilă, exemplară, universală, tot astfel ochiul alege obiectul, îl depeizează, îl recontextualizează, recreează lumina la fel cum primăvara se anunţă vag, prin geneza ritmic repetată a evanescenţei culorilor: „un violet fumuriu și un gălbui amar, un cenușiu sublimat în cafeniuri multiple, un verde plăpând și părelnic. Și asta înainte de apariţia oricărui mugur, a oricărei frunzuliţe” („Grandangular 1”, p. 19).

Scrisul ca recorporalizare a limbajului/a lumii, ca reașezare a coerenţei dintre nominalia și realia, acesta a fost pariul pe care Gheorghe Crăciun l-a făcut cu literatura, l-a internalizat de la primele pagini, pentru ca apoi, în Trupul știe mai mult (2006), să îl reitereze tot mai acut, mai dramatic.

Crăciun a explorat „carnea de fum și de cuvinte” a lumii (2006, p. 238), a restituit-o personajelor, paginilor sale, cu regretul modernist al incompletitudinii, al neputinţei pessoane de a face din heteronimele sale oameni pe de-a-ntregul exteriori. Căutarea referinţei devine căutarea fiinţei limbajului, căutarea fiinţei. Cum să definim o asemenea poetică? Vom recunoaște evident conștiinţa modernistă a confruntării cu limitele literei, ale necunoscutului, cu barierele logicii, ale captivului corp. De aici tensiunea pe care Gheorghe Crăciun o captează cu asiduitate (pointilist ori în duct continuu, abstract ori mai hiperemic), prin înregistrarea propriei pofte de cuprindere a universului pentru ale cărui mici revelaţii devenim noi înșine parteneri, redescoperind granulaţia materiei fiecărui text, a fiecărei linii, a fiecărei fotografii care surprinde/traduce prin subtile incizii realul mai autentic, mai viu, poate mai limpede și mai profund decât ar putea-o reda alte discursuri.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe