Secvenţe cu George – Crăciun, bineînţeles

Romulus Bucur Publicat la: 23-04-2015

Îl citisem prin Astra, care, în acei ani, era o revistă foarte bună (prin textele lui Crăciun și Mușina, firește), și, împărtășind aceeași ocupaţie în anul școlar 1982-1983, respectiv munca istovitoare de a preda limba română pentru câte o grupă de elevi libieni, el la Brașov, eu la Arad, aveam un program deosebit faţă de cel obișnuit, al restului școlilor; cumva, am reușit să am câteva zile libere și am dat o fugă până la Brașov.

Întâlnirea a fost copleșitoare: pe Sandu deja îl știam de niște ani buni, din partea lui George cam știam la ce să mă aștept, din cele citite, dar l-am întâlnit, tot atunci și tot acolo, pe Vasile Gogea. Împreună, cei trei erau o sursă nesecată de energie și de proiecte culturale în echipă. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat în cultura română dacă ar fi reușit să lucreze împreună.

*

Prin anii ’80 eram membru (sunt și acum) al grupului arădean Kinema Ikon, care a organizat, printre altele, două colocvii naţionale la care a fost invitată toată floarea cea vestită. Inclusiv George, la cel de-al doilea, din ’88. Unde s-a simţit bine, a strălucit, s-a întâlnit cu oameni care îl preţuiau și pe care îi preţuia. O gură de aer proaspăt într-o lume poluată.

*

La puţină vreme după mutarea mea în Brașov, prin toamna lui ’97, i-am făcut o vizită, împreună cu Anda Ivăncescu. În timp ce căţelul, Muchi, se străduia să-mi lingă pantofii, George îmi examina cu seriozitate manuscrisul Cântecelelor, a căror idee tocmai se născuse, și mă încuraja, în condiţiile în care aveam anumite îndoieli asupra drumului pe care îl apucasem. Tot așa, peste niște ani, când mi-a venit ideea unui roman inspirat din viaţa universitară și din care scrisesem câteva pagini pe care i le-am arătat (nu sunt mult mai multe nici acum), el a fost cel care mi-a spus să merg înainte. O datorie pe care încă n-am plătit-o…

*

Am împins împreună mobile la amenajarea noului sediu al filialei brașovene a Editurii Paralela 45, am petrecut ore frumoase acolo, m-a avertizat pe un ton cât se poate de serios, după ce mă apucasem să îmbunătăţesc setările calculatoarelor din redacţie: „Romi, dacă vrei să rămânem prieteni, nu te mai apropii de nici un calculator”. Relaţia a fost în continuare tensionată, cât timp am lucrat la antologia de poeţi optzeciști și nouăzeciști, cu mine în defensivă, cu Andrei (Bodiu) ciocnindu-se de săreau scântei și cu Geta Moarcăs ca paratrăsnet între noi toţi.

*

La un examen de licenţă, când stătea înnegurat la catedră în timpul probei scrise, am coborât în stradă și, de la o tarabă de vizavi de facultate, i-am luat dicţionarul de argou al lui George Volceanov. S-a bucurat ca un copil de o jucărie nouă. Și, în ultimele luni de viaţă, când stătea la București și venea la Brașov doar pentru a-și ţine cursurile, l-am scos cu mare dibăcie din facultate, unde era pândit de o admiratoare, și l-am dus la o cafea. Unde am discutat multe și de toate: și despre literatură, și despre sănătate, și despre proiectul pe care tocmai îl începuse. Când ne-am întors în corpul T, juna cu pricina îl aștepta picior peste picior pe un scaun în secretariat. Am plecat resemnat.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe