Analogia, termen eminamente teologic

Cristian Moisuc Publicat la: 27-04-2015

Florin Crîșmăreanu, Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2015

 

Rod așteptat al preocupărilor filosofice și teologice de lungă durată, volumul intitulat Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene publicat de tânărul cercetător știinţific Florin Crîșmăreanu reunește, sub un titlu în aparenţă modest, dar nu mai puţin surprinzător, un număr de douăsprezece articole prinse în aceeași reţea conceptuală și respiraţie teologică.

Cu excepţia a trei articole inedite de o rară erudiţie, celelalte sunt fie variante in extenso ale unor studii publicate în reviste de circulaţie internaţională, fie traduceri în limba română ale unor texte greu accesibile publicului din ţară. Ceea ce surprinde în mod plăcut cititorul cărţii este faptul că volumul reușește să ilustreze, cu argumente solide, o teză de impact: analogia, termen prin excelenţă scolastic, ce descrie raportul omului cu Dumnezeu, văzut ca Fiinţă Supremă (analogia entis), are și o istorie alternativă, care este patristică.

Modestia „răsăriteană” a titlului cărţii este dublată în interior de o acribie și erudiţie de factură „apuseană”, autorul dovedind prospeţimea patristică a termenului analogie prin cercetări care au ca obiect texte ale unor autori ca Sfântul Dionisie Areopagitul și Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Oprirea la acești doi giganţi ai teologiei răsăritene din care s-au inspirat și teologii perioadei de aur a scolasticii (a se vedea articolul despre receptarea corpus-ului dionisiac la Sfântul Toma d’Aquino) este justificată de necesitatea de a dovedi că analogia nu posedă doar o încărcătură noetică, ci una cu mult mai relevantă pentru istoria creștinismului, și anume cea anagogică. În acest sens, articolul care deschide volumul („Analogie și hristologie în Corpus Dionysiacum”) are rolul de a arăta că analogia a fost, înainte de a fi anexată de teologia scolastică, un concept care avea în spatele său necesitatea medierii pe care Hristos o face între om și Dumnezeu, o mediere ce nu îmbracă însă forma augustiniană a raportului direct (nulla natura interposita – De libero arbitrio), ci forma dionisiană a raportului ierarhic (bisericesc și cosmic) care structurează o Creaţie hristocentrică și hristoforă.

Înţelegerea corectă a finalităţii analogiei răsăritene necesită însă și asumarea unei distincţii minimalizate de scolastici, și anume aceea dintre teologie (ca discurs despre Dumnezeu) și iconomie (ca discurs despre faptele lui Dumnezeu în ordinea și sub specia mântuirii omului). Fără permanenta atenţionare asupra limitelor inerente teologiei (ca discurs pozitiv), aceasta din urmă își pierde relevanţa teologică pe care o deţine (din cauza dimensiunii anagogice), osificându-se sub forma unei discipline care se dorește, în procesul transmiterii și păstrării sale, știinţifică și riguroasă. Or, dacă există un adversar al teologiei, acesta nu este raţiunea (faţă de care să fie necesară o strategie de ancillare), ci distorsionarea teologiei, sub pretextul „clarificării” ori „traducerii” pe înţelesul unor înţelepţi ai veacului.

Nu trebuie să fii „gnostic” (a se vedea în acest sens articolul consacrat traducerii în limba română a unei opere a Sfântului Maxim) pentru a înţelege că scrierile maximiene nu au nimic în comun cu ezoterismul, ci doar cu ascetismul sănătos, purificator de inimi și trupuri, pe care îl găsim în Pateric.

Autorul nu se cantonează însă în perioada patristică. Atent la tot ce înseamnă reflecţie teologică și filosofică modernă, el îi citește, adeseori sever, și pe autori consacraţi, precum Jean-Luc Marion și Anca Vasiliu, intrând în dialog cu aceștia în alte două articole extrem de pertinente, scrise pe alocuri cu o ironie demnă de un sihastru iscusit și mucalit, care nu se sfiește să arate deschis universitarului occidental diferenţa de percepţie dintre catedra de la Sorbona și pustia sinaitică.

Volumul domnului Crîșmăreanu este o încântare pentru minte și o bucurie pentru suflet, deopotrivă pentru filosofi, cât și pentru teologi (fie ei de factură scolastică ori răsăriteană).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe