Neființa ca hotar existențial

Cornel-Florin Moraru Publicat la: 05-05-2015

Încă de la primele ocurențe ale acestui tip de preocupare umană, problema neființei a fost o piatră de încercare pentru rostirea filosofică. Odată cu încercările incipiente de gândire ale grecilor, ea și-a făcut simțită prezența prin apeiron-ul lui Anaximandru, apoi s-a împletit cu ființa și a fost alungată de pe calea cunoașterii adevărate prin „decret divin” la Parmenide, pentru ca, ulterior, să fie hăituită de dialectica platoniciană din Sofistul până în cel mai înalt domeniu al ontologicului, fără însă a putea fi complet despărțită de opusul său, de ființă.

Aporiile neființei nu au ocolit nici gândirea românească, dar s-au ivit aici cu accente și orizonturi surprinzătoare și unice în felul lor. Pe terenul fertil al preocupării pentru specificul național, ele au dat naștere, la Mircea Vulcănescu, unei concepții originale în care neființa și negația sunt gândite pe alte cărări decât cele bătătorite de filosofia tradițională, prin recurs la analiza limbii române ca semn al ethosului național.

Luând ca punct de plecare o experiență etimologică asupra întâmplării, conform căreia aceasta nu e o înființare din nimic, ci o trecere prin spațiul semnificativității, se pune accentul pe faptul că atât existența în lume, cât și neființa nu sunt absolute. Ceea ce vine pe lume prin întâmplare exista deja, într-un sens, înainte de a „cădea sub vremi” și va continua să fie chiar și după ieșirea din mundan. Astfel, trecerea lucrului prin lume nu-i oferă un plus de existență, ci doar posibilitatea de a afecta insul ca pățanie și de a-i provoca o „alterare metafizică a ființei” (Vulcănescu).

Drept urmare, nici negația românească nu atinge existența lucrurilor în sens tare, ci doar existența lor categorială în domeniul judicativului. Ea se referă la felul lor de a fi, nu la faptul de a fi ca atare. Așadar ceea ce e negat privește doar apartenența unui lucru la o anumită regiune a ființei, determinată de fiecare dată ca orizont de preocupare structurat de pățaniile destinale ale insului și în care, „prin simplul fapt al căutării, atești existența” (Vulcănescu). De aceea, după Vulcănescu, ontologia în spirit românesc e una regională, care se referă mereu la un decupaj făcut pe baza „căutăturii” insului, al unui orizont mai larg al existenței depline și necategoriale.

În acest context, fiindcă negația nu are un sens existențial, aneantizarea în sens tare nu își are defel locul. Pentru ca o întâmplare să se mențină în existență, ea trebuie să afecteze insul, care e definit ca substrat stabil de întâmplări. De aceea, gândit totodată ca ființă și lucru, el oferă posibilitate de manifestare unei serii de întâmplări semnificative, prin care ajunge, în cele din urmă, să se definească. Așadar insul ca un conglomerat de întâmplări se arată odată cu pățaniile sale, iar aneantizarea ar fi echivalentă doar cu dispariția înfățișării, a chipului în care acestea se manifestă. De fapt, gândită astfel, desființarea nu e decât „desfacerea întregului în părți” (Vulcănescu) și ieșirea de sub vremi și din lume.

Așa stând lucrurile, neființa românească „nu are un plan de existență absolut” (Vulcănescu), ci toposul ei se formează în funcție de ins și de preocuparea sa. Ca spațiu al negației și nemanifestării în lume, ea constituie un „hotar existențial” (Vulcănescu) care delimitează orizontul de apariție categorială sub vremi a ființei depline sub formă de pățanie a insului. Din acest punct de vedere, ideea de ființă e una „atopică”, pe care nu o putem circumscrie unui domeniu ontologic anume și care marchează o „alunecare a ființei de la felul ei de a fi absolut” (Vulcănescu), o schimbare de fire a ființei care structurează întreaga dimensiune a existenței.

Așadar, spre deosebire de modelul filosofiei tradiționale, neființa vulcănesciană nu e nici un opus, nici un contrar al ființei depline, ci doar vine să definească și să delimiteze ființa ca ființă categorială și, în același timp, orizontul de semnificativitate al insului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe