O, cine nu și-ar spânzura destinul…

Emil Brumaru Publicat la: 05-05-2015

O, cine nu și-ar spânzura destinul
De buclele ei moi și castanii
Și nu i-ar săruta voios preaplinul
Feselor mari, ca într-o joacă de copii
Neștiutori la ce li se întâmplă,
Cum nu ar ști nici îngerii cuminți
Ce-și scot aureola, tâmplă-n tâmplă
Să-și potoleasc-ascunsele dorinți.
Chiar Domnul își coboară pudic pleoapa
Și se preface-a adormi adânc,
Molcom izvoarele însmântânesc fin apa,
Fluturi tulpina florilor o strâng
Cu patimă și năpădesc corola
Căscată, lepădând mir sfânt de-acola…

 

***

Picioarele femeilor pe dinăuntru-s goale!

Oh, să le umplem noi cu osanale,
Cu-ngenuncheri și rugi de-nchinăciune
Și cu dorinți ce nici nu se pot spune,
Să le luăm în sufletele noastre
Spre-a se foi sub plapume albastre,
Căci ridicând spre cer tandre călcâie
Ne-or parfuma destinul cu tămâie!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe