Movie onto stage

Dana Țabrea Publicat la: 05-05-2015

Am vorbit cândva despre movie onto stage. Acesta devine posibil, în condițiile unei proiecții video competitive, păstrând teatralitatea prestațiilor actoricești, îmbinând astfel cu succes implicarea și detașarea, două tendințe opuse ale spectacularului. De la lumile (posibile) în lumea (actuală) ale lui Mighton, la matrioșca lui Carnevali (video în video în video), la teatrul în teatru (în teatru) de la Fix, s-au scris mii de pagini despre raportul minte-corp, raportul limbaj-gândire, relația de determinare dintre creier și minte, metafora lumii ca teatru, raportul imaginație-memorie etc.

O structură serială la nivelul piesei este activată într-un spectacol ce recuperează intervalul film-teatru. Lumi posibile, având la bază textul autorului canadian John Mighton, adresează probleme actuale în context istoric, pe un fundal filmic de cadre interconectate.

Într-un fragment din Descartes, raportul corp-minte este comparat cu cel dintre corabie și corăbier; în ciuda dualismului, spiritul și corpul sunt fundamental legate prin simțuri. În caz contrar, am fi martorii obiectivi a ceea ce se petrece cu propriul nostru corp. Această problemă, la care se adaugă supraviețuirea percepțiilor în condițiile morții fizice, dar și întrebarea privind raportul creier-minte, constituie intriga din Lumi posibile, science-fiction cu implicații metafizice. Asemenea lumii actuale în percepție, dar în mod diferit (tabloul kantian al constituirii lumii este dat peste cap, raportul cauză-efect nu mai funcționează, spațialitatea și temporalitatea nu mai prezintă o structură ordonată), lumile posibile (în context, ficționale) sunt construite la nivelul imaginației protagonistului, care nu se știe dacă poate fi legitimat ca personaj din punct de vedere naratologic.

În lumea actuală, George Barber este un cadavru, din care doar creierul furat supraviețuiește în condiții artificiale, conectat prin toți centrii la un calculator. Imaginația ca mod de cunoaștere prezumtiv raportat la lumi posibile supraviețuiește simultan, doar facultatea memoriei fiind afectată. Uitând-o pe Joyce, femeia vieții sale, el începe să o reconstituie în imaginație, luând astfel naștere o serie de lumi ficționale, prezentând aspecte ale conviețuirii dintre un bărbat cu o activitate similară lui George (analist al factorilor de risc pentru companii) și două personaje feminine diferite. Scena 9 leagă episoadele, plasându-l pe George între Joyce 1 și Joyce 2, femeia inabordabilă și femeia-pradă, terminând ulterior o relație cu a doua, nedeslușit impregnată de prima, conștient de plasarea indefinită în mai multe lumi posibile, de faptul că femeia aceasta de necuprins e „singura din toate lumile” ori că va fi (fost) omorât fără vină. În lumea actuală, cercetările polițiștilor se derulează în paralel cu desprinderea lumilor în domeniul imaginativ.

Accesând calculatorul, mefistofelicul Penfield are acces la lumile posibile construite de George și orânduiește faptele în așa fel încât să-l facă pe acesta să creadă că „în lumea aceasta nu am fost decât un criminal”. Odată însă ce George se poate legitima ca personaj, puterea lui Penfield este anulată, iar testele, oprite: „Am visat. Știu unde sunt. Într-un recipient”. Odată devenit personaj, el nu mai poate servi drept cobai. Coincidențele și asemănările îl conduc pe George înspre concluzia finală. El este legitimat ca personaj prin analogie, urmând firul logic al coincidențelor care-l poartă printre lumile ficționale. Lichidul din vas face ca scenele să aibă legătură cu marea, iar la recipient ajunge atunci când vasul decorativ cu pietre al lui Joyce 2 este comparat cu o plajă pe care cei doi s-ar afla (replică hazardată), plecând de la tautologia comparării vasului cu el însuși. Vasul era un cadou de la fostul său prieten. Ni se relevă motivul plecării de acasă a lui Joyce în lumea actuală, cearta cu soțul din cauza cadoului primit de la un admirator. Deopotrivă cu edificarea lui George asupra condiției sale existențiale, spectacolul ia sfârșit, nemailăsând loc apariției adevăratei Joyce din memoria traumatizată.

Lumile posibile sunt diferențiate de cele actuale prin caracterul figurativ sau nonfigurativ al laturii video care însoțește nivelul teatral. Proiectate pe opt plasme, imaginile realiste sau onirice conduc spectatorul printr-un labirint paralel, indicându-i gradul de teatralitate atins. De la plus (implicare) la minus (detașare) teatralitate se trece prin teatru în teatru (în teatru), când nivelul jucat de Florin Caracala și Stanca Jabenițan diferă de cel jucat de Cătălin Mîndru și Cosmin Panaite, iar întregul spectacol e un „film în teatru”. Nișa teatralității o constituie nivelul lumilor posibile, înfățișate cu scenografie minimalistă și joc dual (emoție versus intelectualizare), pe o platformă cubică, neagră, lucioasă, cu proprietăți reflexive. Teatrale sunt și intrările detectivilor, dar mai puțin. Problema este dacă nu cumva sunt și ei supuși unor teste similare celor exercitate pe creierele furate, dezvăluind motivul teatrului în teatru. Cel mai puțin teatrală e lumea virtuală ce contribuie la plasarea centrului de greutate al spectacolului în domeniul imaginii.

 

 

Lumi posibile, de John Mighton.

Regia: Theodor Cristian Popescu.

Distribuția: Stanca Jabenițan, Florin Caracala, Cătălin Mîndru, Cosmin Panaite, Cristian Bojan, Alex Iurașcu.

Video: Andrei Cozlac.

Scenografia: Velica Panduru.

Premieră națională: 25 martie 2015, Teatru Fix.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe