Tableta de lut (11)

Mircea Gheorghe Publicat la: 06-05-2015

Doctrinele literare care au stabilit primatul textului asupra autorului și apoi primatul cititorului deopotrivă în fața textului și a autorului au teoretizat o realitate care s-a manifestat încă de la apariția literaturii și într-o vreme când difuzarea și cunoașterea ei erau orale.

Francezul Auguste Leloir (1809-1892) a pictat în 1841 un tablou intitulat Homer, unde miticul rapsod orb este reprezentat recitând și acompaniindu-se la liră, înconjurat de mai multe personaje: păstori, tinere aristocrate, copii și chiar o nimfă. Expresiile lor sugerează starea de suflet cu care participă la recital. Firește, interesul asistenței va fi fost stârnit, la început, de persoana lui Homer și de ce vrea să recite, dar apoi, pe măsură ce istoria a avansat, fiecare ascultător s-a lăsat, potrivit naturii sale, pătruns de felul în care se dezvoltă eposul, iar rapsodul, am putea spune, a dispărut. Cum ascultătorii sunt foarte diferiți, este evident că și înțelegerea lor, sensul pe care-l dau celor auzite, modul în care metabolizează conținutul sunt diferite.

Momentul acesta este imaginat de pictor. Homer se află în centrul tabloului și toate personajele, cu excepția unui păstor așezat la picioarele lui, privesc în direcția lui. Dar niciunul nu pare să-l vadă cu adevărat. Privirile lor mate sugerează interiorizarea. Nu indiferența, fiindcă, de-ar fi așa, n-ar avea de ce să asculte. În fundalul tabloului, dincolo de copaci, se zărește un templu cu coloane dorice și cu oameni care intră și ies purtați de treburile și interesele lor cotidiene. Grupul din jurul lui Homer, se vede bine, este abstras de la realitatea cotidiană. Tabloul lui August Leloir poate fi „citit” ca un exemplu de preeminență a operei, aici recitate, în raport cu autorul. Avem confirmarea în împrejurarea că personalitatea și chiar identitatea lui Homer au devenit nebuloase încă din Antichitate, dar opera lui, nu.

În schimb, o categorică preeminență a autorului o întâlnim în destinul scrierilor sacre, controlate cu severitate de Biserica Catolică până în secolul al XVIII-lea. Întrucât sunt texte revelate, înțelegerea lor trebuia să fie întru totul fidelă intențiilor autorului divin. Și atunci, „din pricina primejdiei de a vedea poporul ignorant rătăcindu-se printr-o rea interpretare” (inchizitorul Antonio de Sotomayor, în 1640), lectura Bibliei de către cititorii laici era interzisă. Firește că aceștia nu ar fi putut s-o citească decât în limbile lor materne, zise „vulgare”, altele decât ebraică, latină, greacă, persană etc. și, în consecință, traducerile erau și ele prohibite.

Singurii autorizați printr-o licență semnată de un episcop sau un inchizitor să facă lectura textului sacru și să-i explice conținutul erau preoții și savanții. Numai ei erau capabili să înțeleagă și să transmită nealterat sensul comunicat (revelat) de autorul divin. Și, desigur, nu e întâmplător faptul că pentru proclamarea primatului cititorului față de text și de autorul lui s-a reluat, la aproape un secol distanță, o sentință a lui Nietzsche. „Dumnezeu a murit”, spunea acesta în 1882. „Autorul a murit”, afirma și Roland Barthes, în 1968, într-un articol care a făcut vâlvă. Formula lui Roland Barthes era un fel de concluzie brutală – ulterior nuanțată – la ceea ce spunea Paul Valéry încă din 1933, în legătură cu propriul poem Cimetière marin: „Nu există un sens adevărat al unui text. Și nici autoritatea autorului. Indiferent ce a vrut să spună, el a scris ce a scris. Odată publicat, un text este ca un aparat de care fiecare se poate servi cum vrea și potrivit mijloacelor sale. Nu e sigur că cel care l-a construit îl folosește mai bine decât altcineva. În rest, faptul că știe bine ce a vrut să facă îi tulbură totdeauna percepția a ceea ce a făcut”.

Cuvintele lui Paul Valéry, ca și proclamarea „morții autorului” semnalează, în fond o situație elementară: nu intenția de comunicare a autorului contează, ci performanța de comunicare a textului. Dar această performanță nu depinde în cele din urmă de text, ci de cititorul textului. Textul exprimă o potențialitate care se poate realiza ori nu în actul real al lecturii. Or, lecturile sunt tot atât de personale și de unice ca amprentele. Și irepetabile, pentru că așa cum nu ne scăldăm de două ori în aceeași apă, tot astfel nu citim de două ori aceeași carte. Recitim în altă dispoziție sufletească, purtători de noi experiențe, îmbogățiți cu alte referințe culturale și literare, dotați cu alte abilități de lectură și, de multe ori, determinați de alt tip de interes.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe