„Antologicul” Eugen Cioclea (II)

Claudiu Komartin Publicat la: 06-05-2015

Am scris, cu aproape cinci ani în urmă, o frază care, spre surprinderea mea, a rezumat sentimentul pe care îl au mulți dintre cei care cunosc și admiră poezia lui Eugen Cioclea. Îmi displace să mă autocitez, însă, întrucât aceste cuvinte, scrise înainte de dispariția poetului, au fost de atunci reproduse în mai multe locuri și preluate inclusiv în antologia recentă de la Editura Cartier, cred că sunt la fel de actuale și de adevărate: „Fără Eugen Cioclea, literatura română este un pian cu câteva clape lipsă”.

Apariția în epoca glasnostului – de fapt, chiar în anul în care în RSS Moldovenească se năștea Mișcarea Democratică din Moldova – a primei cărți semnate de Cioclea, Numitorul comun, este o dată importantă și pentru literatura română din ultima parte a secolului XX. Un poet a cărui legendă precedase publicarea sa în volum și ale cărui poeme circulau deja de ceva vreme, atrăgând în 1986 criticile Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, nu avea cum să nu provoace și să fascineze. Mai ales că personalitatea sa bătăioasă și nealiniată exprima spiritul timpului, fără să facă apologia naționalismului sau să continue poezia sentimentală și tradiționalistă a predecesorilor. „Să intri în poezie ca un gladiator,/ sfidând cu un surâs adolescent tribuna”, acesta este spiritul poeziei lui Eugen Cioclea, poet ironic, cu certe trăsături de postmodern (deși unul căruia e clar că nu-i pasă de o asemenea situare „ideologică” mult mai presantă în anii ’80 de partea aceasta a Prutului), pe care îl vedem din start desprins întru totul de scoriile discursurilor poetice vetuste care domină până la el poezia românească din Basarabia. Nici vorbă la Cioclea de elanurile lui Grigore Vieru sau Leonida Lari, de sonoritățile atât de fidele (până la anularea în unele cazuri a oricărei identități proprii) pe de o parte lui Eminescu, iar pe de alta – în diferite grade – lui Lucian Blaga sau Octavian Goga.

Cioclea se autodefinește direct, cu nerv și atitudine, dar lipsit de patos, emfază și de alte forme de infantilism liric, pentru că „El crede că, dacă orice lucru și faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume,/ or, poezia/ nu e o stare de leșin,/ nu e un stres.// El nu are când aștepta inspirația,/ fiindcă aceasta/ degrabă cărăbănindu-se/ ca să se deie în scrânciob/ în grădina din spatele unei clinici/ de psihiatrie,/ fericită mereu ca un purice,/ îi trimite bezele cu sacul/ sau doze enorme de/ barbiturice” („La persoana a treia”).

Tăietura versului e mereu neașteptată, arhitectura poemului nu respectă reguli prestabilite, limbajul e colocvial și spumos („Eu nu scriu versuri./ Eu așa vorbesc”), iar rostirea poetică, tocmai fiindcă e presantă și neaderentă la compromisuri sau jumătăți de măsură, va fi, prin urmare, directă și contondentă, ca în admirabilul poem polemic „Cina irodică”: „Am stat și eu la masa lor./ Cu o condiție. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor –/ eu trebuia să mă prefac.// Eu trebuia să le zâmbesc./ Cât sunt de sus, cât sunt de mari!/ Cel ce m-a dus, era firesc,/ mă îndemna să pap homari.// Eu înghițeam ceva urât/ mirositor,/ ceva vomat. / Dădeam pahare «tari» pe gât,/ să scap de jeg, să fac curat.// (…) Am stat și eu la masa lor,/ numai că n-am prea stat domol./ – Ce vreți să fac, le-am zis,/ să mor?/ Duhneau a morgă,/ a/ formol”.

Nu numai că Cioclea nu acceptă nici un fel de constrângere, dar rămâne întotdeauna, în această latură a operei sale (comparația cu poeziile protestatare ale lui Mircea Dinescu a fost deja făcută), coroziv și lucid, iar versurile sale sunt croșee aplicate oricărei concesii stilistice și existențiale, precum și gregarității și retoricii demodate a „insulei de repaus” sau a „metaforelor albastre”: „Mă adresez generației mele,/ cât și celor ce n-au apucat deocamdată/ să prindă la seu:/ din clipa aceasta (nu mai puțin importantă/ ca pasul lui Armstrong pe lună),/ toți cu șanse egale de a hrăni cu colivă/ clanul de vrăbii al istoriei literare,/ departe de-a fi puritani,/ măcar pentru poemele despre mamă și patrie,/ vom refuza legăturica/ cu bani”. Așa sună sfârșitul „Apelului” lui Eugen Cioclea, poemul  care începe cu un alt vers-emblemă (care ar putea sta foarte bine ca epitaf la căpătâiul acestui poet care a refuzat permanent evaziunile și „strategiile literare” în favoarea directeței și a notației cinic-melancolice): „Sunt cel mai trist poet din Europa”.

Poet complex, stăpânind întotdeauna cu subtilitate și imaginație rima, dar mai ales procedeele ritmice, capabil de șarje satirice și atitudini caustice, așa arată Eugen Cioclea în Antologic (Cartier, 2014). Nimic evaziv nu încape în textele acestui autor pregătit oricând de răzmeriță, tranșant până și-n poemele erotice – „afectivitate rănită” și „fâșii de angoasă” sunt două expresii ale lui Al. Cistelecan care surprind excelent oscilațiile acestui atrabilar atașant, una dintre cele mai puternice, dar și mai puțin cunoscute voci din poezia românească recentă: „Vin acasă./ Mă întorc în provincie./ Mai sentimental decât toată literatura/ sovietică moldovenească,/ de parcă aș fi fost toată viața pantof,/ care, deși având limbă,/ abia acum s-a hotărât/ să vorbească”.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe