Aferim, halal să-ți fie!

Angelo Mitchievici Publicat la: 06-05-2015

Cum vor fi arătat Țările Românești în 1835, anul indicat de regizor pentru întâmplările modeste care au loc în filmul Aferim? Nici un documentar nu cred că ar fi reușit mai bine să recupereze un mai intens parfum al timpului decât cel care plutește în filmul lui Radu Jude. Gospodării țărănești, bâlciuri, crâșme-han, case boierești, mânăstiri, încropeli tribale țigănești și lume de toată teapa, un melting pot balcanico-oriental, dintr-o viziune mateină sau barbiliană.

Culoarea locală nu e un fapt secundar al acestui film, drumurile celor doi oameni ai legii, tată și fiu, într-o frumoasă ilustrare a nepotismului în transmiterea slujbelor, intersectează nu doar oameni, ci și povești. Celălalt aspect care pune culorile pe pânză este lingvistic. Limbajul întrebuințat contribuie esențial la un efect autenticist. Constandin-zapciul împreună cu fiul său, dorobanțul Ioniță, pleacă la drum pentru a-l prinde pe țiganul rob Carfin, care a păcătuit cu soția boierului. Filmul este un excelent road movie de epocă fanariotă, cu un contur picaresc. Călătoria, o modestă odisee balcanică, este însă ilustrativă pentru reflexul mentalitar construit în retortă pe baza unui decupaj livresc.

Paradoxal, regizorul și scenaristul Florin Lăzărescu, un romancier cunoscut, au ales literatura pentru a conferi veridicitate personajelor. Literatura de la Dimitrie Cantemir la Ion Budai-Deleanu, de la Anton Pann la Vasile Alecsandri furnizează acel timbru inconfundabil al vocilor din epocă. Limbajul, în mare parte paremiologic, te izbește prin vitalitate și cruzime, personajele vorbesc în proverbe, zicători, pilde, ghicitori, de unde rezultă că fiecare eveniment a fost supus unei reflecții cutumiare pentru a fi repus în circulație liberă. Constandin-zapciul cunoaște căile întortocheate ale lumii pe care o străbate, există o filozofie „a omului sub cârma vremii” care se prelungește șarjat-ironic într-un gest hamletian, adaptat plaiului mioritic, în locul craniului lui Yorick folosindu-se un craniu de bou, așa cum cântecul însoțește o lamentație-reflecție cu parfum de ecleziast.

Situația țiganilor robi este deopotrivă un pretext pentru a cuprinde din priviri lumea dosnică pe care o străbat cei doi la pasul cailor, lume construită de prejudecăți statornice, dar și de un spirit tranzacțional. Nedreptatea nu e excepția, ci măsura lumii, cruzimea e monedă curentă, obiceiul pământului reglează orice relație. Radu Jude nu ne livrează o teză, precum Steve McQueen în 12 ani de sclavie, unde mai e puțin și sclavul poate trece la tribuna ONU pentru a-și prezenta argumentele. Avem diverse forme de xenofobie, turcii sunt detestați chiar și când sunt politicoși, antisemitismul e la el acasă, un preot ține o predică împănată mitologic pe tema aceasta, homofobia așijderea, țiganii trebuie să se împace cu bătaia ca un dat, muscalii sunt o speranță, grecii sunt ca la ei acasă, femeile pot fi certate și cu gârbaciul când soțul crede de cuviință etc. Pravila există, dar nu se aplică, iar boierul dispune cum vrea de sufletele de pe moșie. Există un relativism moral, o împăcare umilită cu abuzul celor puternici, o privire visătoare către o lume de departe, civilizată, occidentală.

Filmul alb-negru al lui Radu Jude privilegiază un joc lumină-umbră care are forța sa, numeroase cadre plein-air-iste lăsând loc unei libere respirații a peisajului. Țigănia este și ea un mod de a fi în lume, însă nimeni nu ridică niciodată chestiunea legitimității acestei condiții, astfel încât robul țigan își caută un stăpân mai bun; fantasma libertății nu-l bântuie niciodată.

Însă latura umană prezidează în relația dintre zapciu, fiul său și țiganul Carfin. Țiganul nu câștigă pe deplin încrederea zapciului, care rămâne un apărător al legii, dar acesta e capabil să înțeleagă dimensiunea umană a poveștii cu iz decameronic; limbajul frust face restul. Inacceptabilă pentru noi, cruzimea boierului nu era una ieșită din comun în epocă. Emoționantă este încercarea tatălui de a-și educa fiul, ușor debil, naiv și impresionabil în raport cu o lume prost alcătuită, insistând ca acesta să vadă partea bună a lucrurilor. Reflecția zapciului vizează la un moment dat relația cu posteritatea, cu istoria, iar aici Radu Jude riscă puțin, redimensionând personajul la o scară care îi depășește condiția. Zapciul se vede pe sine veriga de legătură în lanțul istoriei, treapta pe care vor păși alte generații, beneficiind de efortul lui și condamnându-l la anonimat. El nu greșește cel puțin într-o privință, și anume că toată această călătorie care pare atât de vie și autentică este în același timp o mică parabolă în sine.

Drumul presărat de cruci de hotar, zapcii, popi, boieri, târgoveți, țigani, hangii, țărani simpli, haiduci etc. este lumea, lumea aceasta de margine la care ne invită să reflectăm Radu Jude. Nu cumva și noi suntem ca ea?

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe