Funeralii live & justiție ad-hoc

Dan Pavel Publicat la: 12-05-2015

Iar am ratat ocazia de a mă situa într-o tabără sau alta. Nici nu ar trebui să existe asemenea tabere, ci o abordare analitică (iar dacă se poate educativă) a unui fenomen complex.

Respect atât de mult profesiunea de jurnalist, încât am căpătat aversiune față de emisiunile live de proastă calitate. Confrații care se năpustesc asupra politicienilor suspecți, încătușați sau nu, joacă mai mult rolul de procurori și judecători, de galerie, chibiți, iar uneori își amintesc că sunt ziariști. Reporterii transmit telejustiția deoarece asta li se cere din partea șefilor. Telejustiția este simultan o formă degradată de justiție și jurnalism. Știu că „publicul” (această sintagmă ignoră însă existența a zeci de subcategorii ale publicului) vrea să vadă tot ce este mai infect, ba chiar „vrea sânge!”, iar televiziunile ori canalele online în căutare de audiență încearcă să le satisfacă dorințele. Același public ar fi și mai satisfăcut dacă respectivii politicieni ar fi lapidați în direct ori spânzurați în fața camerelor de luat vederi. Noroc că nu mai avem pedeapsa cu moartea! Sau ghinion, pentru că ar fi fost audiențe record.

Prezumția de nevinovăție a fost de mult sacrificată de jurnalismul neprofesionist. Telenovelizarea știrilor, talk-show-urilor, transmisiunilor directe, serialelor autohtone și emisiunilor distractive este o rețetă sigură de fidelizare & imbecilizare a gloatelor și de alungare a elitelor către Netflix, Sundance, Discovery, National Geographic și alte producătoare de nișă. Același lucru îl vedem când se transmit funeralii live. Un singur exemplu: moartea lui Sergiu Nicolaescu și tot ce a urmat. Voluptatea nedisimulată a editorilor, prezentatorilor și reporterilor pentru năvălirea cu bocancii în viața intimă a familiilor îndoliate ar fi ultima dintre greșelile morale. Însă mai rău de atât este sacrilegiul de a întina una dintre tainele creștinismului.

Sunt un fan al justiției televizate inteligent și un adversar al telenovelizării justiției. Ignor pentru moment bibliografia măreață a justiției și mă refer la justiția televizată, online, serializată. În plan educativ, nu există ceva comparabil cu procesele transmise live, înregistrate ori ficționalizate. Voi da câteva exemple. Mi-a plăcut Procesul de la Nürnberg și diferitele sale variante, dar nu am văzut la televiziunile postcomuniste „procesul comunismului” (am fost ziarist acreditat la procesul demnitarilor comuniști, însă a fost ceva lamentabil). Am văzut recent filmul The Eichmann Show, făcut de BBC, și urmăresc de șase sezoane serialul american The Good Wife. Cele mai pasionante show-uri de televiziune au fost în America audierile Mafiei din U.S. Congress. Înțeleg nevoia unora de a vedea „cu ochii lor” că se face justiție, dar o reformă adevărată ar fi dacă s-ar introduce și la noi curtea cu juri. Din simpli spectatori resentimentari, indivizii s-ar transforma în cetățeni responsabili, implicați în actul de justiție.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe