Monseniorul Ioan Robu și comunitatea

Daniel Cristea-Enache Publicat la: 12-05-2015

În perioada Sărbătorilor Pascale de anul trecut, am realizat un amplu dialog cu ÎPS Ioan Robu, arhiepiscop și mitropolit romano-catolic de București. Reproduc în spațiul alocat acestei rubrici un fragment din acest dialog. Versiunea integrală poate fi citită pe LiterNet.

Monseniore, nu numai oamenii devin mai buni în preajma marilor sărbători (ca și în momentele tragice), ci și societatea, în ansamblul ei. Dincolo de marketingul ce exploatează comercial Paștele ori Crăciunul, aceste două mari sărbători curăță, în diferite straturi, sufletul omului și conștiința socială a comunității.

Sărbătoarea este atât un fapt individual, cât și unul comunitar, din două motive simple: comunitatea este alcătuită din indivizi, iar individul – deși are în mod clar nevoie de un spațiu propriu, de autonomie sau privacy, cum se spune acum – are tot atâta nevoie și de un spațiu de împărtășire: un loc și un timp în care să se bucure împreună cu ceilalți. Căci o bucurie pe care nu ai cu cine să o împărtășești e o bucurie mai mică, ba chiar poate să nu mai fie deloc. Și, invers, când motivul bucuriei este cu adevărat unul foarte semnificativ, el apropie între ei chiar și oameni necunoscuți sau care altfel se țineau la distanță. Vreau să menționez astfel, de pildă, bucuria cu care, în anii în care Paștele cade deodată, frații ortodocși îmi urează „Paște fericit!”. În anii în care Paștele cade la date diferite, există parcă un fel de reținere, o nesiguranță. Fiecare se gândește: dacă le spun „Cristos a înviat”, acum că ei sunt în Postul Mare, s-ar putea să se supere, să creadă că-i provoc. Iar ei nu-mi spun același salut, pentru că, dacă l-ar spune, eu aș putea gândi că ei nu sunt serioși și nu-și respectă postul… În aceste condiții, o jenă, o reținere, o nesiguranță rămâne oricum, fie că ne-am adresa sau nu salutul pascal „Cristos a înviat”. Apoi, dacă sărbătoarea ne poate face mai buni, ca persoane, ca societate? Aș spune că… depinde. Dacă din tot conținutul spiritual al sărbătorii nu a mai rămas nimic, decât că e un prilej de a întinde o masă mare (poate chiar prea mare, comparativ cu posibilitatea de consum a invitaților), un prilej de a chefui, cu multă băutură și muzică dată la maximum, într-un astfel de caz, nu sunt sigur că sărbătoarea ne va face mai buni. Dar, revenind la ideea bucuriei (care este de fapt esența sărbătorii: ne bucurăm că un anumit lucru semnificativ s-a împlinit!), revenind la nevoia omului de a-și trăi bucuria în comuniune cu alții, ei bine, plasându-ne în această perspectivă, putem ajunge să ne gândim și la aceia a căror bucurie este întunecată de lipsuri, de boală, de singurătate.

Aș vrea să adaug însă și un alt aspect: sărbătoarea este, da, un moment privilegiat pentru această aducere aminte, dar să nu uităm că săracul e sărac și în alte zile, nu doar de Paște și Crăciun, că bătrânul are nevoie de un suflet care să îi calce pragul și în cursul săptămânii și tot așa.

În acest sens, îmi vine în minte un cuvânt al Papei Francisc, din Exortația Apostolică „Evangelii gaudium” („Bucuria Evangheliei”): „Credința noastră în Cristos care s-a făcut sărac și mereu aproape de cei săraci și de cei marginalizați este fundamentul preocupării pentru dezvoltarea completă a celor mai abandonați membri ai societății. Fiecare creștin și fiecare comunitate sunt chemați să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săracilor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili și atenți să ascultăm strigătul săracului și să-l ajutăm. (…) În acest context se înțelege cererea lui Isus adresată discipolilor săi: «Dați-le voi să mănânce» (Mc. 6,37), iar asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei și pentru a promova dezvoltarea completă a săracilor, fie gesturile cele mai simple și zilnice de solidaritate în fața lipsurilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul solidaritate s-a uzat întrucâtva și uneori este interpretat greșit, însă semnifică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. El solicită să se creeze o nouă mentalitate, care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieții tuturor față de aproprierea bunurilor din partea câtorva” (nr. 186, 187, 188).

În felul acesta, da, bucuria împărtășită și luminată de credință, generozitatea față de cei săraci ne fac mai buni, curăță sufletul și conștiința socială a comunității. Deoarece prin muncă dobândim o mare parte din bunurile de care avem nevoie ca să trăim mulțumiți – hrană și îmbrăcăminte, preferabil pe gustul nostru, un cămin confortabil, libertate de mișcare, prestigiu etc. –, tindem să acordăm muncii o importanță foarte mare. Și cum e în firea dorințelor să tot sporească, ne spunem că, dacă vom munci un pic mai mult, un pic mai intens, dacă (doar) de astă dată vom renunța la păstrarea sărbătorii și vom lucra acea zi în plus… Înțelegeți, așa ajunge să se instituie ideea că sărbătoarea este un fel de odihnă forțată, necesară doar recuperării energiei fizice și că, în fond, la sărbătoare putem și renunța, dacă avem alte obiective mai importante, ce nu suportă amânare…

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe