Alfabetizare politică: „corupție” și „decadență”

Roxana Patraș Publicat la: 12-05-2015

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Parlamentul României și alte spații funcționalizate ideologic (cluburi politice, întâlniri electorale) sunt martorele unei tranziții particulare dinspre gândire spre vorbirea politică. În lipsa traducerilor din literatura de specialitate (filosofie și teorie), calitatea vorbirii politice depinde de modul în care aceasta se lasă mediată și modelată de practicile literare. Ca atare, pot fi suficiente referințele la Shakespeare, Hugo sau Lamartine pentru activarea unui proces de decodare culturală ce va asocia automat numele acestor scriitori cu ideile de ordine, umanitarism sau libertate.

Procesul modernizării, la rându-i, aduce o serie de provocări care convulsionează amintirile fanariote ale societății românești. Fără a avea nimic în comun cu idealul iluminist al emancipării și cultivării claselor de jos, problema „alfabetizării politice” se referă acum mai ales la alfabetizarea elitelor intelectuale, la modul în care acestea învață să-și sublinieze filiațiile doctrinare, să-și inventeze istorii legitimatoare și să-și discursivizeze experiențele. Într-adevăr, pe măsură ce oratorii parlamentari deprind alfabetul politicii, vom putea observa maturizarea discursurilor și focalizarea temelor de dezbatere, în mare, o rafinare sau chiar o sofisticare a gândirii prin mijloacele vorbirii politice. Devenind recesivă, literaritatea oratoriei câmpului politic funcționează ca o formă de medialitate. Desigur, literatura nu poate trece în textul politic decât într-o formă codată și abreviată (butade, clișee, proverbe), care sintetizează o serie de experiențe culturale, de obicei importate din culturi mai mari, cu scopul de a suplini penuria vocabularului de specialitate. Eticheta literară arogată de vorbirea politică românească spre sfârșitul secolului al XIX-lea devine, așadar, un mijloc de precizare terminologică, de depășire a analfabetismului politic.

Sofisticarea gândirii va conduce însă la „machiaverlâc”, impus adesea ca normă a discursurilor privind moralitatea în politică. Stilul alexandrin trezește suspiciunea că vorbele sunt menite nu să transmită adevărul, ci să ascundă intențiile. Într-adevăr, unii oratori, precum B.P. Hasdeu, P.P. Carp, Titu Maiorescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Al. Lahovary, dau glas numai unor atitudini insinuante, distante sau difidente, în vreme ce alții, precum Take Ionescu, C.C. Arion sau N. Fleva, transformă distanța critică față de lumea politică într-o adevărată teorie a necesității disidenței. Consacrarea termenului aduce și forma sa de plural: o disidență – mai multe disidențe. La rigoare, zice un înțelept om de stat, o disidență, două mai merg; dar într-o carieră politică, a treia disidență te face ridicol.

S-a observat că agregările doctrinare care nu poartă mesajul nici uneia dintre clasele consacrate – în acest dispozitiv ideatic, conservatorii ar reprezenta interesele aristocrației, liberalii, pe ale burgheziei, socialiștii, pe ale proletariatului – introduc în câmpul politic românesc o distanță critică, pe scurt, un mod „estetic”, disengaged, cum ar zice Mannheim, de a participa la interesele cetății. Cu toate că dezangajarea și estetizarea au fost asociate, în general, cu facțiunile intelectuale de dreapta („Junimea”, de pildă), se poate spune că acesta este valabil pentru întreaga opinie publică românească, atât timp cât patima politichiei orientează viața socială mai curând spre vorbă decât spre faptă. Și asta, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, cum s-ar zice… Într-adevăr, fiind „născut poet”, ca atare, întreținând o relație specială cu cuvântul, pentru român nu poate fi pasiune mai mare decât aceea a politicii. De unde și succesul actualelor programe de știri care împachetează politica românească sub formă de reality-show.

Fenomenul e atât de evident, încât memorialiștii de la începutul secolului trecut (C. Bacalbașa, R. Rosetti) observă că toate polemicile, fie că este vorba despre chestiunea minorităților, asimilarea dinastiei străine, reformarea educației, independența justiției sau eficientizarea administrației, eșuează până la urmă tot la problema politicianismului. Politicianismul, cred conservatorii, trebuie justificat prin decăderea moravurilor. Cu mult înaintea intrării cuvântului corupție în vocabularul nostru politic (e drept, și datorită teatralelor descinderi ale DNA), oratorii secolului al XIX-lea folosesc termenul decadență spre a numi exact aceleași realități la care ne referim și astăzi: nepotism și favoritism, administrație bugetiforă, mită, conflict de interese, cumul de funcții etc. Împrumutându-l din câmpul literar, unde scriitura „decadentă” devine simptomul trecerii dinspre regimul poetic al literaturii înspre un regim estetic, P.P. Carp, Nicolae Filipescu, N. Fleva ș.cl. revin insistent asupra cuvântului.

„Decadența” moravurilor politice se referea atunci nu numai la ceea ce înțelegem astăzi prin „corupție”, ci și la modul în care vorbirea politică poate perverti mecanismele gândirii, conducând-o pe calea sofismului.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe