Un sentiment vechi de când lumea, mereu în vogă

Lavinia Maria Pruteanu Publicat la: 12-05-2015

Atunci când nu ne lăsăm alienați, internetul ne oferă tot felul de surprize. Tot navigând în voia sau împotriva curentului, găsesc pe un site de literatură insultele cu care s-au „gratulat” unii scriitori celebri.

Redau câteva dintre cele care mi s-au părut mai expresive: „Doamne, ce ghiveci înăcrit este scriitura lui James Joyce! Nimic în afară de homosexuali bătrâni, cotoare de varză și citate din Biblie care fierb în sucul secretat de mintea sa de jurnalist pervers” (D.H. Lawrence despre James Joyce); „Domnul Kipling reprezintă tot ce mi-aș dori să fie altfel în lumea asta cangrenată” (Dylan Thomas despre Rudyard Kipling); „Nimeni n-ar putea fi mai clovn, mai greoi sau mai de prost-gust decât Herman Melville, chiar și într-o carte de valoare cum e Moby Dick” (D.H. Lawrence despre Herman Melville); „N-a folosit niciodată vreun cuvânt care să determine un cititor să folosească dicționarul” (William Faulkner despre Ernest Hemingway); „Săracul Faulkner. El chiar crede că marile emoții provin din cuvinte sofisticate?” (Ernest Hemingway despre William Faulkner); „Orice urmă de entuziasm față de scriitura lui Poe este semnul unui stadiu primitiv de gândire” (Henry James despre Edgar Allan Poe); „Există două moduri prin care să nu-ți placă poezia. Unul e să nu-ți placă, celălalt e să-l citești pe Pope” (Oscar Wilde despre Alexander Pope); „Ulise este opera unui student grețos care își stoarce coșurile” (Virginia Woolf despre James Joyce).

E amuzant? E trist? Este perfect uman? Este perfect normal (oricare definiție a normalității am adopta-o…)? Lista este mult mai lungă, iar asemenea „aprecieri” au existat dintotdeauna, și nu numai printre scriitori.

Invidia, căci ea e firul roșu comun afirmațiilor citate, este un sentiment uman, cunoscut fiecăruia dintre noi. Ca experiență emoțională primară, ea este identificată cu dorința nesatisfăcută de a avea ceva ce aparține altuia. Dacă în copilărie sau adolescență invidia poate avea un rol funcțional, adaptativ, la maturitate, ea conduce în mod direct spre dificultăți de organizare psihică. Se poate constitui într-un simptom în dezvoltarea unei nevroze, poate declanșa o criză existențială sau poate fi punctul de răscruce în procesul de afirmare a identității personale sau profesionale.

În literatura de specialitate se arată că invidia sau gelozia profesională apare în mod pregnant în cazul profesiilor ce presupun recunoașterea socială. Astfel, artiștii (scriitorii, muzicienii, pictorii, actorii, arhitecții etc.), cercetătorii, medicii, avocații, universitarii etc. se află în topul categoriilor socioprofesionale ce se confruntă cu invidia. Explicația rezidă în faptul că majoritatea indivizilor din aceste categorii au trăsături de personalitate de tip histrionic. Comportamental, invidia se manifestă prin dorința de a fi mereu în centrul atenției, prin căutarea permanentă a noutății, stimularea și excitarea devenind inamicii rutinei. Atenția acordată tardiv (sau lipsa ei) conduce spre frustrare și stări depresive.

J. Elster a identificat semnele caracteristice ale invidiei: adoptarea unei atitudini critice exagerate față de ceilalți („căutarea nodului în papură”), justificarea succeselor celorlalți atribuindu-le factorilor externi, apelarea la bârfă și sabotarea indirectă prin devalorizarea rivalului.

Însăși etimologia cuvântului (lat. in video – „a vedea împotrivă”, „a vedea contra cuiva”) ne indică satisfacția perversă de bucurie de răul celuilalt sau întristare de binele său.

Psihanaliștii plasează sorgintea invidiei în Complexul Cain (Cain și Abel) cauzat de rivalitatea fraternă pentru câștigarea dragostei părinților. În condiții normale, ostilitatea inițială se transformă în iubire. Lipsa climatului afectiv pozitiv creează premise pentru augmentarea invidiei.

Adepții evoluționismului localizează existența invidiei printre nevoile biologice pentru supraviețuire și înmulțire, teorie pe care se sprijină și unele modele educaționale contemporane: ideea de a fi la nivel individual cel mai bun, de a-i depăși pe ceilalți pentru a putea îndeplini orice vis.

Unul dintre miturile fundamentale ale literaturii românești, Miorița, ne zugrăvește imaginea invidiei atunci când doi ciobani se sfătuiesc să îl omoare pe al treilea pentru a-și însuși averea acestuia („Că-i mai ortoman/ Ș-are oi mai multe,/ Mândre și cornute”).

Oricum ar fi abordată, invidia face parte din natura umană dintotdeauna. Consecințele psihologice pot fi devastatoare, în sensul risipirii sau blocării potențialului intelectual, afectiv, iar în situații patologice poate determina chiar crima. Sau, așa cum spunea B. Russell, „invidia este o teribilă sursă de nefericire pentru mulți oameni”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe