Tematizarea interculturalității – o sarcină a cercetătorului filosofiei românești

Constantin Aslam Publicat la: 12-05-2015

Mica comunitate epistemică formată din cercetători profesionalizați în investigații asupra gândirii românești, comunitate aflată în plin proces de consolidare profesională, se află în fața unor multiple interogații legate de determinarea analitică a elementelor și corelațiilor ce conferă identitate ethosului filosofic românesc. Sarcina nu este simplă, întrucât expresia filosofie românească este percepută de actualii filosofi români, la nivelul conștiinței de sine profesionale, mai degrabă ca un concept evaluativ, ce funcționează într-un registru valoric-emoțional, decât unul cognitiv, operațional și clasificator. Luările de poziție publice în legătură cu înțelesul expresiei filosofie românească îndeplinesc mai degrabă funcții psihologice, de echilibru existențial sau de situare și autodefinire profesională, decât de rosturi alethice legate de cunoaștere, de producere și numire a adevărului. Pentru a folosi o analogie preluată din lumea artei, cadrele culturii filosofice românești sunt precum o lucrare de artă (un tablou, de pildă) în care fiecare dintre noi se regăsește sau nu. După acest prim act, de factură emoțională, generator de atracție sau respingere, urmează evaluările cognitive, argumentele care justifică, într-un fel sau altul, prima opțiune.

Care este izvorul acestei reprezentări emoționale despre „sinele” filosofiei românești? Răspunsul îl găsim, pare-se, în natura interculturală a filosofiei românești. Interculturalitatea este o stare de fapt a filosofiei autohtone, o marcă a practicilor filosofice și metafilosofice reale, explicite și implicite, precum și a percepțiilor culturale ce însoțesc aceste practici. În alți termeni, ambianța filosofică și culturală în cuprinderea căreia se produc actele vii de gândire și creație filosofică, ce pot fi reperate și identificate în orice moment al istoriei filosofiei românești, este de natură interculturală.

Consensul unanim instaurat în legătură cu această dimensiune fundamentală a culturii reflexive românești explică probabil de ce interculturalitatea ca atare nu a fost, filosofic vorbind, încă tematizată în mod sistematic, cu toate că marile teorii culturale românești, de la Maiorescu, Lovinescu și până la Noica, au încercat să determine ce este vernacular și de import în cultura noastră savantă umanistă, inclusiv în filosofie.

Considerăm că a sosit momentul în care cercetătorul profesionalizat în analize ce țin de domeniul istoriei filosofiei românești să reflecteze sistematic asupra naturii categoriilor și conceptelor interculturale care au fecundat gândirea noastră reflexivă  și să tematizeze acele concepte în jurul cărora s-au produs coagulări semnificative de creație și lărgire a experienței filosofice în spațiul cugetării românești. Cercetările sale trebuie să fie critice și terapeutice, în sens wittgensteinian, de descifrare a jocurilor originare de limbaj în care apare, într-o cultură sau alta, un anumit concept filosofic fertil, generator de noi perspective interpretative, urmate apoi de înțelegerea și recompunerea ambianței semantice și valorice în care jocurile de limbaj inițiale sunt schimbate prin traducerea și translatarea acestui concept în propria noastră cultură filosofică.

Astfel, prin descifrarea mecanismelor interculturale reale am putea înțelege mai bine atât unitatea, cât și diversitatea ethosului filosofic românesc.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe