Florin Coşuleţ

Marius Pârciu Publicat la: 12-05-2015

La 39 de ani, actorul Florin Coșuleț are un CV extraordinar. De 13 ani joacă pe scena Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, bifând peste 50 de premiere. De opt ani este și cadru didactic la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă cursuri de arta actorului, antrenamentul expresiei corporale, arta actorului de film, vorbire etc. Este unul dintre liderii incontestabili ai tinerei generații de actori din România. Cântă, scrie poezie și dansează mai bine decât primele două la un loc. A lucrat cu cei mai mari regizori din România și nu numai, fiind coordonator artistic pentru trei piese. Are un one-man show de mare succes la Sibiu (Nimeni nu știe ce e în inima mea), pe care luna aceasta îl va „juca” și la Iași.

 

Ce te-a determinat să dai la Actorie?

Nici acum nu știu dacă vreau să devin actor (râde).

 

Când ai știut că vei face asta? A fost o experiență în trecut despre care poți spune că ți-a schimbat viața atât de tare încât să urmezi această cale?

Steinhardt spunea: „Chemarea e mereu anterioară – oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită”. Sunt semne, chemări anterioare. Când eram copil, am jucat toate rolurile posibile la biserică, cu irozii, dar și la școală. Ascultam cu înfrigurare teatru radiofonic. Vocile marilor actori… Niciodată n-am să pot uita vocea tulburătoare a lui George Constantin. Poate că toate acestea au fost chemări pentru mine. Poate.

 

Ce oameni ți-au marcat cariera și ți-au influențat modul în care joci, în care ești ca artist? Există oameni de la care ai „furat”?

Am avut șansa să o am ca profesoară de actorie pe doamna Adriana Popovici, care mi-a marcat hotărâtor destinul. Încerc să duc mai departe crezul unui om extraordinar și profesionalismul unui pedagog de excepție. „Fur” de la toți cei cu care mă întâlnesc. Marian Râlea, Ilie Gheorghe, Bogdán Zsolt, actori cu care am jucat și în preajma cărora uiți să dai replica. Victor Rebengiuc, Marcel Iureș, Florin Zamfirescu, actori magistrali, pe care nu te mai saturi să-i vezi jucând. Gheorghe Dinică, Virgil Flonda, Ștefan Iordache, actori de geniu, care nu mai sunt, dar pe care generațiile de acum nu îi vor da uitării.

 

Ce actori străini îți plac?

Mă uit la de Niro și mi se pare incredibil. Cred că am văzut Vânătorul de cerbi de un milion de ori. Mă uit la Woody Harrelson în Natural Born Killers și îmi place acea demență. Mă uit la Zorba și… „ce cădere, boss”. Când a murit Anthony Quinn am plâns ca un copil. Sunt mulți. Sunt atâția actori minunați. Marlon Brando… mă trec fiori.

 

Meseria te-a ajutat în viața privată? Faptul că ești actor, că ai învățat să te joci cu emoțiile, să cunoști oameni…

Este adevărat că suntem privilegiați. În Sibiu mă simt tare iubit, dar nu pot spune că am profitat de asta. N-am primit locuință ANL (râde). Am fost atât de ocupat cu ce am de făcut pe scenă, încât, dacă am nevoie de un medic, nu pot să spun că apelez la cineva, că am o „pilă”. Mi-a trecut prin cap să dau în judecată Primăria din Rășinari din cauză că nu am apă și am tot stat să mă gândesc dacă știu vreun avocat. Și nu știu niciunul. Deci…

 

Dar, invers, viața și emoțiile tale le-ai adus pe scenă?

Invers, da. Nu ai ce pune la bătaie decât propriul suflet. Multe dintre trăirile personajului pe care-l întruchipezi le poți verifica atunci când le compari cu ceea ce-ai trăit sau ai citit.

 

Există un moment în care ai devenit „mare”, ca actor?

Slavă Domnului că sunt încă la vârsta la care lumea îmi urmărește devenirea și nu îmi contemplă trecutul. Însă există o înlănțuire de lucruri care te fac mai sigur, te împlinesc. Nu am un moment anume. Confirmarea vine întotdeauna din interior. Însă, de la o vreme, aud pocnetul nuferilor care înfloresc în mine.

 

Cât de chinuitor e ceea ce faci? În sensul lui Stendhal: „eu nu pot să ard decât în flăcări mistuitoare, nu mocnit”…

Aici e de fapt marea problemă. Dai cât trebuie, chiar dacă asta e chinuitor uneori. Dar acesta e și rostul, de asta te duci la teatru, de asta vine lumea, nu? Să vadă pe cineva care e poate mai curajos decât ei, care acceptă să se spovedească în fiecare seară, de la ora șapte.

 

Meseria de actor implică mari sacrificii…

Când faci ceva cu bucurie, nu e un sacrificiu, să fim cinstiți. Într-adevăr, e complicat uneori. Ai suferința că nu ai fost într-un loc atunci când probabil trebuia să fii, dar tot timpul alegem, într-un fel sau altul. Pentru mine, cele mai crunte alegeri au fost atunci când a trebuit să renunț să particip la înmormântări. Când nu ești acolo atunci când îți sunt îngropați bunicii pentru că ai spectacol. Când nu te duci la nunta verișorului tău, cu care ai împărțit bucata de pită înmuiată în apă cu zahăr când erați copii. M-au iertat. Nu știu cât o vor mai face. Am lipsit la foarte multe evenimente ale familiei. Dacă unele, cele distractive, sunt de trecut, celelalte nu ți le ierți. Nu știi dacă ai greșit, dacă ai făcut bine, dacă a meritat. Renunțările și alegerile le porți mereu cu tine.

 

În România de astăzi sunt multe bârfe și răutăți. În teatru se lucrează cu emoții, cu oameni. Sunt aici mai multe bârfe, răutăți, cuțite în spate?

Unora le face mare plăcere să se ocupe de ceilalți. E un soi de vârtej, care pe unii îi trage mereu în amețeala asta a bârfei. Probabil stă în natura omului și e foarte greu să nu te atingă. De la un timp, pe mine nu mă mai deranjează. Sau cel puțin așa încerc să mă cultiv. Însă nu cred că în teatru se bârfește mai mult decât la bancă. Nu cred că sunt mai multe cuțite decât la finanțe. Nu cred că la Prefectură sunt mai puține răutăți. În schimb, actorii, tocmai pentru că lucrează cu mai multe sensibilități, ar trebui înțeleși și iertați mai ușor. Eu îi iert pe colegii mei mai ușor. Dacă mă cert cu Ofelia [Ofelia Popii – n.n.], de exemplu, dacă îi zic sau îmi zice o vorbă rea, am șansa să mă împac cu ea în seara spectacolului, când avem un moment împreună. Cum am avut cu Diana [Diana Fufezan – n.n.] în această seară. Ne-am mai ciondănit, dar nu putem juca cu adevărat dacă nu ne împăcăm. Îi simți transpirația, îi simți răsuflarea, îi simți greutatea, dacă se urcă pe umerii tăi, cum e în Mozart Steps. Nu pot să o arunc de pe mine pentru că mi-a zis nu știu ce în culise. Ierți fără să vrei. Poți intra certat, dar după ce-ai trăit experiența… Nici nu ne mai spunem, dar simți că te-ai curățat de păcate. Ți-e greu să mai fii supărat când ai avut momentul acela frumos și, la final, primești aplauze. Eu așa sunt. Oamenii mici trăiesc bine în micimea lor. Nu trebuie deranjați. Generozitatea ține de oamenii mari.

 

Marius Manole, Medeea Marinescu, Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Florin Coșuleț etc. Sunteți o generație foarte bună de actori.

Suntem o generație talentată. Teatrul românesc e constant în astfel de generații. Mereu au fost actori talentați. Acum e rândul generației mele să arate ce poate. Însă nu e corect să judecăm generațiile prin comparație. Sunt timpuri și epoci diferite. Contextul și datele se modifică. Înainte, era greu cu cenzura; acum, e greu cu lumea asta care parcă a luat-o razna. Dar și atunci, și acum, actorii își împlinesc menirea. După ce am jucat Viața cu un idiot în Finlanda, actorii finlandezi au spus: „Și noi ce să mai jucăm acum?”. Erau înmărmuriți, ca și publicul, de parcă venisem de pe altă planetă. Dar veneam din România, țara despre care ei știu doar despre cerșetori și spărgători de bancomate. Au rămas năuciți. Am jucat cinci spectacole unul după altul, seară de seară, câte două ore și jumătate. Un spectacol foarte greu de dus ca intensitate și emoție. Oriunde am fost cu Faust, toți, fără excepție, au fost copleșiți. Sunt convins că, dacă mergeau Dinică și Moraru, cu Nepotul lui Ramon, rămâneau la fel de năuciți. Dacă faci un lucru bine, nu mai ține de generație.

 

Mozart Steps. Tu cu Diana ieșiți cel mai mult în evidență.

Mozart Steps reprezintă una dintre întâlnirile frumoase, care te așază pe un alt nivel. Îmi place enorm. Gigi Căciuleanu e fantastic. E minunat. De vis. Nu pot vorbi despre spectacol decât prin prisma omului care ne-a ghidat în această lume. E un om fascinant. Pentru actori a fost o întâlnire cu dansul; nu eram pe tărâmul nostru confortabil. Îți trebuie o cheie, o legătură, pentru a-ți transborda personalitatea, dar și obișnuința și modul de a te manifesta într-o altfel de exprimare. Eu și Diana ne decupăm într-un mod special, dar mai toți colegii mei au momente foarte delicate și pline de emoție.

 

Există diferențe în privința publicului de la un oraș la altul? Despre publicul de la Iași se spune că este mai conservator.

Da, există diferențe. Dar există diferențe și de la o seară la alta, în aceeași localitate. În general, am reușit să aducem publicul acolo unde trebuie. Dacă ești cinstit pe scenă, îl aduci la temperatura la care vrei tu. Dar numai dacă joci cinstit. Publicul din Iași poate părea mai conservator și l-am simțit așa atunci când am atins într-un spectacol probleme care țin de religie. Însă în această reacție diferită constă frumusețea spectacolului de teatru. Am avut la Iași seri memorabile.

 

În 2014, Teatrul din Sibiu a fost la Iași cu două piese, Solitaritate, în cadrul Festivalului Internațional al Educației, și Mozart Steps, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, organizat de Teatrul „Luceafărul”. Cum a fost întâlnirea cu Iașul, cu publicul ieșean? Întreb asta pentru că Timpul este o revistă care se distribuie în toată țara, dar totuși are sediul la Iași.

E o mare emoție să apari în Timpul, revista la care a lucrat Eminescu… Iașul, fără să încerc să măgulesc cititorii ieșeni, păstrează în el spiritul unor mari oameni ai acestui neam. Simt ceva special aici. Iașul are ceva aparte, e un izvor nesecat și foarte profund de emoție.

 

Știm de Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Cât de mult poate ajuta un astfel de festival un oraș?

Sibiul a renăscut în mod deosebit datorită Festivalului. Iar omul care conduce acest festival, Constantin Chiriac, este, poate nu întâmplător, un ieșean. Un vizionar care, pariind pe cultură, și-a lăsat amprenta pe viața unui oraș. Cultura, educația în general, ajută un oraș. Dacă Iașul va deveni Capitală Culturală Europeană – și eu vă doresc succes –, veți înțelege mai bine ce vreau să spun. Cred că educația e singura șansă pentru a ieși din orice fel de impas.

 

Florin Coșuleț, regizor?

Această calitate în care mă găsesc uneori, cea de regizor, este un privilegiu ce se trage firesc din experiența mea pedagogică îngemănată cu cea actoricească. Tot ce am realizat în această ipostază a fost, într-adevăr, apreciat de public. Pentru mine, experiența e năucitoare. Acum îi înțeleg pe antrenorii de fotbal: mai bine joci, decât să stai pe margine. Silviu Purcărete spunea că spectacolele lui sunt marile sale dezamăgiri. Și cred asta. Îmi imaginez ce e în mintea lui și ce iese. Nouă ni se par fabuloase spectacolele create de el, numai că ele sunt probabil doar 30% din ce și-a imaginat. Ce fascinant trebuie să fie universul unui astfel de om! În vis, lucrurile se leagă mult mai ușor. Amesteci culorile cum vrei, dar când cobori în materie, apar tot soiul de probleme. Așa este și la regie: îți imaginezi niște lucruri și oamenii înțeleg câteodată mai bine decât tine sau câteodată nu înțeleg. Nu e neapărat vina lor, dar e o discrepanță între ceea ce-ți imaginezi și ceea ce se pune în practică și atunci mori de inimă. De obicei, trec „coordonator artistic”, pentru că eu nu sunt regizor, nu am terminat o școală de regie. Eu conduc mașini mici; sunt șofer, dar nu pot spune că sunt șofer profesionist. Sunt actor. Regizori sunt Purcărete, Măniuțiu, Zholdak…

 

Un mesaj pentru fanii tăi.

Mesajul meu pentru oamenii care îmi apreciază munca și cărora poate le-am schimbat, vorba poetului, o clipă din șirul clipelor: fără prezența dumneavoastră am juca la oglinzi, cu noi înșine, singuri, fără rost. Iar fără aprecierea dumneavoastră ne-ar fi un pic mai greu în a ne motiva. Într-o lume tot mai dezbinată, de cele mai multe ori prin manipulări meschine, într-o lume în care, de dimineața până seara, ni se induce ideea de singurătate, de neîncredere în celălalt, teatrul, prin întâlnirile pe care le prilejuiește seară de seară, contrabalansează această tendință. Eu am nevoie de ceilalți. De încrederea în celălalt. Avem mai multă încredere decât neîncredere, numai că, plângăcioși cum suntem noi, tot spunem că nu avem încredere în oameni sau că oamenii ne-au trădat. Dar câți nu ne ajută? Dacă am face o analiză într-o zi, am vedea că, de fapt, sunt mai mulți cei care ne ajută, în care avem încredere decât cei care ne fac rău.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe