Moravuri literare autohtone. Copilăriile domnului Răzvan Voncu

Radu Vancu Publicat la: 12-05-2015

România literară, nr. 12/2015

La rubrica mea din ianuarie din Timpul, intitulată „O anchetă canonică ratată”, observam că domnul Răzvan Voncu răspunde inadecvat la ancheta României literare despre scriitorii generației 2000: Răzvan Voncu, pe care îl apre­ciez pentru cronica edițiilor și pentru cartea privind istoria lite­rară a vinului, e în mod evident complet aerian în acest context. Numai așa îmi explic faptul că i‑a putut include pe Ovidiu Verdeș și Gabriel Mihăilescu, amândoi scriitori născuți în 1963 (cu doar șapte ani mai tineri decât Mircea Cărtărescu, așadar), printre douămiiști.

La rubrica domniei sale din România literară (nr. 12/2015), în cronica edițiilor intitulată „Dincolo de frontierele unei ediții restitutive”, domnul Răzvan Voncu ține să-mi demonstreze că nu e aerian. Iată cum: scriind despre proza lui Sorin Stoica, ajunge cu o stranie necesitate logică la o concluzie care mă privește: „Pe lângă mulții închipuiți ai «literaturii noi» (de la Claudiu Komartin la Radu Vancu), Sorin Stoica e un scriitor”.

Pe lângă Claudiu Komartin și cu mine, în cronica domnului Voncu despre Sorin Stoica mai sunt admonestați Paul Vinicius și Dan Mircea Cipariu, la fel de out of the blue. Cum absolut toți patru se întâmplă să fim și critici la adresa directorului României literare, domnul Nicolae Manolescu, sunt nevoit să retractez: domnul Răzvan Voncu nu e câtuși de puțin aerian. La cât de avântat și prompt știe să atace scriitorii care îi critică directorul, aș zice acum că, dimpotrivă, e foarte bine orientat.

Bubulina și o fotografie veche de 76 de ani

Steaua, nr. 1-2/2015

Să trecem însă de la copilăriile domnului Voncu la copilăriile cele mai serioase. Date fiind condițiile de incertitudine financiară care l-ar fi făcut până și pe Heisenberg să se simtă complet pierdut, mi se pare aproape miraculoasă constanța cu care Ruxandra Cesereanu reușește să facă din Steaua clujeană o revistă vie și atașantă. Centrul de interes al numerelor recente e dat de anchetele năstrușnice și serioase la care răspund scriitori dintre cei mai năstrușnici și serioși, din toate generațiile literare. În numărul dublu de la începutul lui 2015, ancheta este despre Scriitori, jucării, copilărie. Răspund cam treizeci de scriitori din câteva generații literare – extremele cronologice sunt, dacă m-am uitat bine, Ion Vianu și Andra Rotaru. Iar răspunsurile sunt când cinic-tandre, când luminos-sfâșietoare, când nu de-a dreptul cinic-tandre-luminos-sfâșietoare, cum e de pildă acesta al lui T.O. Bobe: „De obicei, dormeam până târziu, iar înainte să deschid ochii mă răsuceam prin somn, prindeam în pumn permanentul larg al mamei și mai rămâneam așa încă vreo douăzeci de minute. Doar că atunci, după ce mi-am înfipt degetele în coafura aflată alături, palma mi-a alunecat către față și, în locul răsuflării cunoscute și calde, am dat de răceala cadaverică a unui obraz din plastic, complet imobil. Și bănuiesc că în dimineața aceea am avut, pentru prima dată, intuiția morții. Mama plecase până la chioșcul din vecini să cumpere lapte și, ca să nu mă trezesc, mi-o strecurase pe Bubulina în așternuturi. (…) Nu mai țin minte când și cum am fost convins să mă despart cu totul de Bubulina. Și m-aș întreba unde se duc Bubulinele când se duc, dacă n-aș ști că plasticul din care fusese făcută rezistă în timp și dacă n-aș fi sigur că, fie și așa, ruptă în bucăți, se află într-o groapă de gunoi a Constanței și că încă îl așteaptă pe căpitanul de navă dintr-o poveste pe care mi-a spus-o cândva”.

Cum bine se știe, orice discuție serioasă despre copilărie ajunge să fie, cum vedem în textul lui T.O. Bobe, o discuție la fel de serioasă despre moarte. Iar atunci când rememorarea acoperă o perioadă de șaptezeci și șase de ani, precum în cazul lui Ion Vianu, discuția despre copilărie și moarte devine și una despre un paradis pierdut, ba chiar și despre paradisul viitor. Vorbind în maniera cea mai naturală despre o fotografie veche de 76 de ani, reprodusă și ea în revistă (și dosarul fotografic al anchetei e absolut senzațional!), Ion Vianu ajunge să vorbească la fel de natural despre destin și Paradis: „Băiețelul nu are mai mult de șase ani, după dinții de lapte, cu strungăreață. Fiind vorba de mine și ținând seama de decorul de vară, poza trebuie să fi fost făcută în primăvara/vara anului 1940 (sau toamna timpurie a lui 1939?) la Grădina Monte Carlo, din Cișmigiu, în mijlocul insuliței, pe lacul cu lebede negre, unde, prin combinație cu alte amintiri, realizez că am luat odată ceaiul. Imaginea pare să fi fost luată cu aparatul Kodak, un simplu box, fără reglare a duratei de expunere, grație căruia mama a făcut excelente poze de familie. Îmi va fi stat în față, așa se explică expresia mea de adorație ușor amuzată, în timp ce bunică-mea «Lenchen», o femeie frumoasă și romantică de vreo 55 de ani, purtând mănuși până la cot de batist și pălărie cu boruri largi și voaletă, trebuie să-mi fi stat la dreapta (brațul apare în imagine, rochia trebuie să fi fost mov, iubea culoarea asta, mov). În fața mea se găsește o ceașcă goală, în care fusese ciocolată cu lapte. Îmi sprijin capul cu mâna stângă, un gest «gânditor» care nu m-a părăsit toată viața, aș zice, mă caracterizează tot atât de bine ca și liniile din podul palmei; acum când scriu (după 75 de ani ce s-au scurs), le confrunt cu cele din fotografie. S-ar putea spune că destinul îmi fusese hotărât… iar concepția mea despre Paradis: să împărtășești lucruri bune cu oameni iubiți, în iluzia eternității, neîncetând să gândești, fusese fixată”.

Nu altceva fac cele mai bine de două duzini de scriitori respondenți: împărtășesc lucruri bune despre copilăriile lor cu oameni dragi, în iluzia eternității, neîncetând să gândească. Semn că revuistica și viața literară pot sta și ele sub o zodie paradisiacă (oricât de afurisiți ar vrea uneori să pară unii dintre actorii ei, precum domnul Voncu, să zicem; dar și micile lor gesturi sunt doar niște copilării, în fond).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe