Cel care scrie

Andrei C. Șerban Publicat la: 13-05-2015

Cel mai recent roman al lui Dan Coman, Căsnicie, stă sub semnul unei mărturisiri. Undeva, pe la jumătatea cărții, un personaj afirmă: „Fac din nou gestul de a scrie doar pentru a încerca să-mi construiesc o imagine despre mine”. Depășind experimentele cu tentă onirică spre absurdă ale volumelor de proză anterioare (Irezistibil și Parohia, apărute la Cartea Românească), a căror miză era mai degrabă una strict cinetică, de redare a unui scenariu adesea abracadabrant și imprevizibil, scriitorul bistrițean ne oferă de această dată o proză realistă densă, cu o puternică notă meditativă, centrată pe explorarea mecanismelor psihologice.

Fundamentat pe relațiile care definesc cuplul conjugal, aflat la intersecția dintre așteptări și deziluzii, romanul lui Dan Coman ne vorbește cu un soi de sadism latent despre iminenta destrămare a unei căsnicii aflate în așteptarea crizei vârstei de mijloc. De fapt, romanul, eclectic prin modalitatea de organizare la nivel structural, combinând panseurile jurnaliere cu proza heterodiegetică ori pasajele poetice cu descrieri prozaice ale reacțiilor psihologice, pare să își propună redarea unei formule universale de percepere a relațiilor interumane, o axiomă care pune cuplul conjugal sub semnul fatalității. Riscul unui astfel de demers, pe care autorul îl reperează încă de la început, îl presupune chiar tema cărții, întrucât un astfel de subiect aduce inevitabil în discuție o suită de scenarii predeterminate, a căror finalitate este departe de a mai fi o revelație neașteptată pentru cititor. Totuși, Dan Coman își plasează proza dincolo de structura narativă a poveștilor clasice de acest gen, construind un roman al cărui stil și a cărui precizie de introspecție își depășește cu mult premisa.

De altfel, cele trei voci surprinse într-o manieră specifică fiecărui personaj (prin discursul poetic, proza heterodiegetică și confesiunea jurnalieră), pe care autorul le combină în redarea raporturilor stabilite pe parcursul narațiunii, reabilitează demersul romanesc, oferindu-ne înainte de toate un exercițiu stilistic remarcabil. Această polifonie la nivel structural-discursiv, care delimitează modul de percepere a realității pentru fiecare personaj în parte, stabilește premisele legăturilor dintre membrii cuplului, puși în situația de a accepta în familia lor un terț, un intermediar între dorințele lor neexprimate, ca singură posibilitate de a-și salva propria relație. Cu alte cuvinte, conflictul stilistic îl anticipează pe cel psihologic, fiind poate și cel mai eficient subterfugiu prin care autorul se sustrage clișeului. Ceea ce surprinde în cadrul acestei formule discursive este, în schimb, capacitatea de empatizare pe care cititorul o dezvoltă de-a lungul lecturii. Pe măsură ce înaintezi în text, senzația că pasajele de proză jurnalieră sunt cele mai atașante devine tot mai acută. Când vine vorba despre modalitatea de redare a raporturilor care definesc personajele, sinceritatea pare a fi privilegiul celor care scriu.

Scrisul despre sine aduce mereu certitudinea unei reabilitări, a unei ispășiri asumate, în care se restabilesc coordonatele propriei identități. Rebeca (soția) devine astfel cel mai autentic personaj, singura voce care, analizându-se, își face din confesiune un ritual de autoflagelare. Asistând la o mărturisire pe care Daria i-o face cu scopul de a-și împărtăși din amintirile sale legate tot de intimitatea conjugală, Rebeca redă în jurnalul său această experiență, însă cu o puternică încărcătură senzorială, participativă: „povesteau și se bucurau și făceau dragoste astfel încât să-și construiască unul celuilalt amintiri pe care să le resimtă mai apoi luni în șir, nu doar cu mintea, ci cu toată ființa, până în mijlocul adânc al organelor sexuale”. Senzorialitatea, la care se adaugă pasajele în care voluptatea devine mai mult decât un artificiu de seducție a cititorului, mută proza de la un nivel strict vizual de receptare a scenariului narativ la un nivel superior de sondare psihologică.

Personajele sunt cu atât mai vii, mai pregnante, cu cât sunt mai deschise spre senzație. Pentru că, în ceea ce privește romanul lui Dan Coman, senzația devine o etichetă a autenticității, dar mai ales a sincerității, cea mai pregnantă amprentă pe care lectura acestui text o lasă în urmă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe