Vorbesc pe Skype cu câinele meu

Teodora Manea Publicat la: 13-05-2015

Într-un februarie capricios, munca mea de interpret m-a chemat la un liceu într-un sat pierdut prin sudul Angliei.

Un adolescent timid, cu ochelari, o profesoară energică, uscată, cu o față gri, și eu ascunsă după ecusonul de interpret comunitar. Evident, eram chemată să rezolv o problemă, ceea ce în acest caz devenea sinonim cu a interpreta o problemă. Băiatul venise cu familia în octombrie anul trecut în Anglia, dar de câteva luni adunase prea multe absențe. Rolul meu era să-l fac să înțeleagă că trebuie să meargă la școală.

Mi-am imaginat acest adolescent, originar dintr-un cochet orășel transilvănean, visând despre noua sa viață în Anglia, zgâindu-se la pozele unei Londre elegante și multiculturale, imaginându-se călcând pragul Oxfordului și apoi frecându-și coatele de un birou de sticlă cu vedere spre Tamisa. Sau poate visând la concerte rock, la prieteni noi, mașini, computere, călătorii și toată gama de mirosuri și promisiuni pe care nu doar țara, dar și vârsta le adulmecă și le așteaptă. Dar toate aceste vise nu mai erau acum decât ambalajul sfâșiat al unui cadou inexistent. Anglia era pentru el cea mai mare deziluzie, sursa depresiilor cotidiene și a absențelor.

Satul unde părinții primiseră de lucru era o fundătură plină de noroaie. Ici-colo câte o casă, o cârciumă și o școală primară. Adolescentul meu făcea naveta într-o altă urâțenie de sat mai răsărit (să-l numesc Cucuiețington, ca să păstrez anonimitatea și să redau culoarea exactă), conectat la restul lumii doar cu o linie timidă de autobuz, fie el și roșu cu etaj. Întreaga zonă e recunoscută drept cea mai „curată etnic”, plină doar de țărani englezi albi și eterni pe aceste meleaguri ondulate. Cineva mi-a spus că sunt destul de okay cu românii, că măcar ei sunt albi și creștini. Copiii lor, forfăind pe coridoarele liceului industrial, probabil încearcă să iasă din peisajul tradițional, dar fără mult succes sau suport. Așa că sunt și ei acriți și acizi.

Profesoara îl întreabă de ce a lipsit două săptămâni. El îi răspunde că dimineața stă în ploaie și frig așteptând autobuzul, colegii sunt răi cu el, nu are prieteni, nu-i place unde este, nu-i place mâncarea, nu-i place nimic. Și îi este dor de câinele lui, pe care a fost forțat să-l lase acasă. Din când în când, intră pe Skype cu bunicii, iar câinele vine și el și așa îi mai trece dorul. Boabe de singurătate i se rostogolesc pe obraji.

Programul guvernamental de integrare etnică îmi dă 10 ore de interpretare cu el la orele de curs, așa că timp de cinci săptămâni pendulez în cizme de cauciuc în vârful autobuzului roșu peste văile verzi spre Cucuiețington. Profesoara de mate, o rusoaică bătrână și nevrozată, scrie pe tablă doar pentru ea, apoi șterge fără să explice și fără să o intereseze dacă cineva a văzut sau priceput ceva. Elevii nu sunt motivați, sunt plictisiți și o iau în gheare așa cum o armată de șobolani ar juca leapșa cu un pisic prăpădit. Țipă. Traduc.

Mă uit în ochii lui dezamăgiți și aș vrea să-i spun că-mi pare rău pentru el, dar știu că asta nu-l va ajuta deloc. La franceză, accentul lui perfect e ridiculizat de colegii incapabili să pronunțe măcar je suis. O fată se întoarce către mine în mijlocul orei și-mi cere destul de imperativ să-i arăt unghiile. Are părul mov și pare atât de năucă, încât nu cred că pot să-i explic faptul că e deplasată. Îi arăt unghiile, ea mi le-arată pe ale ei și zice: cool.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral