Through the looking glass

Bogdan-Alexandru Stănescu Publicat la: 13-05-2015

Dan Coman e un scriitor care s-a ferit întotdeauna de tirania separației genurilor în stat. Statul literaturii, bineînțeles. Și în cazul de față ar fi greșit să privești Căsnicie ca pe un roman pursânge.

E undeva o capcană, bine disimulată sub convenții, fie că sunt ele diaristice, fie că vorbim despre tehnica oglinzilor paralele. Capcana este construită pe principiul scrisorii furate a lui Poe: stă chiar în deschiderea cărții, într-un poem. Întreaga carte se naște din visul acelui poem, pseudorealismul romanului Căsnicie este nivelul la care ajungi după ce ai sondat, în pur spirit medieval, toate nivelele acestui palimpsest, pornind însă de la cel poetic. Trebuie să accepți faptul că există un incipit poetic, care structurează granițe în interiorul cărora realismul nu mai poate fi privit ca atare, nici măcar cel psihologic. Da, accepți povestea și poți citi cartea ca pe o „relatare” deformată a unei povești de iubire (?), ca pe cea a necrozării unei căsnicii, ca pe o relație de dependență și ură dintre doi oameni. Dar, în același timp, o poți privi prin lentilele acestea fumurii ale visului poetic, ca pe o scufundare în coșmar, ca pe asumarea ficțiunii în cea mai cărtăresciană abordare a optzecismului.

Toate astea sunt gânduri pe care le-am avut, din păcate, după ce am scris cronica, unde am citit doar două straturi din palimpsest. O fi o meteahnă de bărbat căsătorit…

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe