Despre caznele căsniciei

Mihaela Ursa Publicat la: 13-05-2015

Se știe că scriitorului Dan Coman îi plac provocările. Fiecare dintre cărțile lui pornește din sfidarea unei condiții de imposibilitate sau dificultate extremă; de exemplu, Dicționarul Mara, din provocarea că o conștiință masculină e oarbă față de maternitate, iar Irezistibil, din provocarea că scrisul autobiografic este limitat de operațiile de identificare între lumea personajului și cea a autorului biografic, de autoeroizare și de solicitarea obligatorie a unei complicități cu naratorul. Provocarea din Căsnicie este explorarea tematică a relației conjugale dincolo de cheia – obligatorie în înțelegerea iubirii în Occident, dacă e să-i credem pe teoreticieni – a adulterului. Tema căsătoriei fericite este – procedural vorbind – o opțiune sinucigașă în literatura modernă dacă nu se materializează ca iluzie și eșec. Introducerea triunghiului conjugal a devenit un mecanism narativ obligatoriu în ficțiunile despre căsătorie, iar încercările de a scrie „de bine” despre iubirea conjugală nu reușesc decât în romane elipsoidale, cum e Anna Karenina (unde povestea lui Kitty și Levin face contrapunctul poveștii adulterine centrale) sau Dragostea în vremea holerei (unde Fermina Daza iubește de două ori), fiind oricum antipatice cititorului postbukowskian.

Reușita tehnică a acestui roman este răsturnarea funcției celui de-al treilea personaj: în loc să descentreze cuplul, cum se întâmplă la cei mai supravalorizați dintre romancierii contemporani francezi, de pildă, Daria va fi „păzitoarea” iubirii conjugale. În felul acesta, realismul dur al cotidianului matrimonial, primitivismul patriarhal al impunerii unei relații de forță, distribuirea unui clișeu al lumii artistice românești (bărbatul-artist și femeia-infirmier), dar și ironizarea și descompunerea lucidă, sistematică a idealizării misticii conjugale – toate acestea apar și mai puternic, iar eșecul căsniciei este și mai sigur.

Romanul nu este destinat să confirme o așteptare publică prin conținutul lui imediat, indiferent cât de mult s-ar bucura pe bloguri adepții unor căsătorii „deschise” că au găsit modelul conjugal viabil. Dan Coman este un scriitor pretențios, care nu face concesii așteptărilor publice. De aceea sunt convinsă că, departe de a fi un text despre cum să-ți salvezi inima sau căsnicia, recentul Căsnicie este încă unul dintre textele sale despre scris și literatură. Didactica iubirii practicată de Daria, dar ilustrată și de poemul inițial, în care se regăsesc sugestii din Ovidiu și Longos, cum au mai fost la noi prelucrate de Gheorghe Crăciun, este adevărata himeră din text. Iar întrebările imposibile pe care cartea le lasă deschise sunt dacă iubirea poate fi predată și învățată, dacă deprinderea ei ne transformă și dacă, mai ales, se poate scrie despre toate acestea.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe