O moștenire europeană comună

Dragoș Dascălu Publicat la: 13-05-2015

Lucrând la un proiect de cercetare, o întrebare a pus (surprinzător, poate) echipa în dificultate: „Cum ajută proiectul dumneavoastră la apariția și transmiterea patrimoniului cultural european și la procesul de europenizare?”. Atunci când se discută un dosar în cadrul oricărei comisii de monumente, a doua întrebare după „Cât de veche este clădirea?” este „Cât de diferit este obiectivul propus pentru clasare față de toate celelalte din România și Europa?”.

E foarte ușor atunci când te poți bate cu piatra (sau cu lemnul) în piept, ridicând în slăvi gospodăria tradițională, bisericile pictate din Bucovina sau bisericile de lemn din Maramureș și foarte greu e să arăți valoarea unei clădiri care se găsește în aproximativ aceeași formă în câteva alte zeci de locuri. Căutând atât de mult specificul, „localul” și diversitatea, tindem să ignorăm sau să minimalizăm tocmai ceea ce ne este comun, de frica omogenizării, globalizării sau mcdonaldizării, cum ar spune Ritzer. Aici e marea provocare pentru patrimoniul industrial.

Căci nimic nu este mai comun la nivel european decât moștenirea epocii industriale. Orașe întregi au fost construite sau reconstruite, inventând disciplina urbanismului (Parisul de către Haussman sau Barcelona după planurile lui Cerda), după principii similare – funcționalitate, fluxuri, claritate –, iar sute de situri industriale de secol al XIX-lea și XX încă sunt în picioare. Aceasta constituie o bună parte din moștenirea arhitecturală comună europeană. Iar anul 2015, declarat Anul Patrimoniului Industrial în Europa, ar trebui să releve tocmai acest lucru.

Totuși, aceste situri sunt de multe ori ignorate. Fiindcă tocmai am sărbătorit pe 18 aprilie Ziua Internațională a Monumentelor și Siturilor Istorice, un eveniment ICOMOS care în acest an a împlinit 50 de ani de activitate, am aflat că, printre cele puțin peste 1 000 de situri UNESCO la nivel mondial, regăsim doar în jur de 20 de situri industriale. Dar asta nu înseamnă că nu există o grijă pentru protejarea lor. Chiar fără a fi un patrimoniu mondial, clădirile industriale din Europa sunt păstrate, convertite, extinse și adaptate, căpătând o nouă viață. Elbphilarmonie din Hamburg sau Caixa Forum din Madrid pornesc de la foste depozite, intervenția nouă fiind în permanent dialog cu vechea imagine industrială.

În România, chiar și siturile industriale clasate ca monument istoric se află într-o stare deplorabilă. Să ne gândim la Fabrica de Cherestea de la Putna, Fabrica de Țigarete din Iași sau Fabrica de Bere din Turda. Administrațiile publice sunt de multe ori incapabile sau ignorante. Considerând aceste clădiri industriale ca parte din ceea ce ne apropie arhitectural de Europa (în aceeași măsură ca modernismul anilor ’20-’30, urbanismul de anii ’60 sau brutalismul arhitectural din anii ’70), cred că modul în care ne raportăm la patrimoniul industrial ne oferă fiecăruia dintre noi un răspuns la întrebarea: cât de europeni suntem sau vrem să fim? Cât despre administrațiile publice…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe