Termenii unei polemici

Stelian Dumistrăcel Publicat la: 15-05-2015

Parcurgerea primului volum din Originea românilor, opera capitală a lui Alexandru Philippide, creatorul școlii lingvistice ieșene, volum intitulat Ce spun izvoarele istorice, apărut recent la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, ne-a împrospătat imaginea filologului polemist, critic fără rezerve al unei perioade a științei românești pe care acesta o considera adesea grăbită și superficială. Este un punct de vedere ușor de înțeles dacă avem în vedere erudiția și meticulozitatea lui Philippide, de formație universitară germană, cunoscător profund al latinei și al diferitelor ipostaze ale limbii grecești, al limbilor romanice, pasionat de istorie și pionier în domeniul studiului metodic al limbii române vechi și moderne și al interpretării dialectelor sud-dunărene.

Nu intenționăm prezentarea volumului la care ne-am referit, în care autorul, pentru a-i cunoaște pe strămoșii românilor, se confruntă, temeinic și superior, cu istorici greci și latini, cu erudiți francezi și germani, exegeți pe tărâmul istoriei, al lingvisticii sau al editării anticilor, ci avem în vedere stilul său polemic, manifestat în spiritul Vieții românești. Ne oprim la scrieri anterioare tipăririi Originii (1925), din seria dedicată preponderent „specialiștilor”, pornind de la cei din țară, dar extinzând denominativul și caracterizările și asupra celor din străinătate, atunci când nu îi găsește deosebiți de cei autohtoni.

Un text de bază îl reprezintă scrierea Un specialist român la Lipsca, publicată în anii 1909-1910 în mai multe numere din Viața românească (și într-un volum de 171 de pagini, în 1910, la care trimitem în continuare), al cărei „erou” este lingvistul german Gustav Weigand, considerat lipsit de obiectivitate și chiar intrigant, de vreme ce le scrie unor reviste pentru a împiedica publicarea articolelor adversarilor săi („calomniază oamenii prin scrisorele”).

O însemnată parte a studiului respectiv îl constituie recenzarea critică a 15 volume din Jahresbericht…, publicația instituției conduse de acesta, Institut für Rumänische Sprache /Rumänisches Seminar/ zu Leipzig, finanțat de statul român. De exemplu, prezentând o gramatică practică a limbii române (Leipzig, 1903), Philippide se indignează și în legătură cu „muntenizarea” unor fonetisme din opera lui Creangă („un dujman de lup” și „că bine o mai plezniși”): „…să mai vie și un german de la Lipsca, care baraguinează românește, să schimbe samavolnicește limba lui Creangă al nostru, aceasta este culmea arbitrarului”.

Câteva cuvinte privind termenii polemicii. Totul pornește de la animozitatea ivită între cei doi lingviști, Philippide neacceptând aerul de superioritate al specialistului german, nepoliticos și agresiv. Lui Weigand i se reproșează faptul că, atât în publicații, cât și în scrisori particulare, folosește termeni injurioși la adresa adversarilor și chiar a unor persoane la care se referă în treacăt. Astfel, o contribuție etimologică a lui G. Pascu a fost etichetată de Weigand drept o „stupiditate” (Blödsinn), autorul nemeritând „să fie luat în serios”; Iosif Popovici este calificat prin termenii „mizerabil” (der Mensch ist viel zu erbärmlich), respectiv „mizerabil calomniator” (ein elenden Verleumders), iar despre un primar care, în timpul unei cercetări de teren, contrariat de unele preocupări ale anchetatorului-lingvist, a „îndrăznit” să-i ceară din nou actele de acreditare din partea autorităților de la București, scrie: „a avut nerușinarea (Unverschämtheit) să mă cheme încă o dată la primărie”. Philippide respinge pe un ton categoric folosirea, în dispute științifice, a unor asemenea termeni: domnul Weigand „ar trebui să se ferească ca de foc de a mai da oamenilor epitete ca – mi-i rușine că trebuie să le pomenesc – stupid, ori nerușinat, ori mizerabil”.

Discursul profesorului ieșean se vădește superior, prin ironie: în descrieri și în argumentare, stilul său este colorat prin recurgerea la expresii populare. La un moment dat, subliniind o eroare de interpretare a lui Weigand din domeniul gramaticii, consideră că buna documentare l-ar fi scutit de încurcătură: „n-ar mai fi confundat scripca cu iepurele”; față de comportamentele socotite abuzive ale aceluiași, referința este de factură folclorică: se poartă „ca în satul lui Cremene”. În alt caz, precauția unui coleg german este pusă pe seama temerii că acesta nu ar fi vrut să pară „mai slab în bălămăle” decât opinentul ieșean. Dar formulele expresive pot apărea chiar într-o adevărată orchestrație: „Dacă cel puțin [W] n-ar fi înjurat oamenii, l-aș fi lăsat poate în plata lui D-zeu, pentru că doar știu că împrejurările sunt mai puternice decât mine și că cerc marea cu degetul când voiesc să deschid ochii conaționalilor mei și compatrioților D-sale. Dl W. însă înjură oamenii și aceasta m-a făcut să-mi ies din sărite”, își cere scuze, cumva, Philippide.

În fond, cei doi polemiști au afinități temperamentale; în exprimarea amândurora putem constata distanțarea față de un registru public formal al discursului, de presupus în discuțiile asupra unor probleme de specialitate și chiar în caracterizarea unor confrați; dată fiind însă animozitatea ce se instalase între cei doi, dacă Weigand recurge frecvent la incitare, prin violențe de limbaj, Philippide are de partea sa ludicul familiar.

În sfârșit, ne permitem să punem trăsături ale discursului critic al lui Philippide și pe seama impresiei acestuia că „specialiștii” sunt grăbiți „pentru că se tem c-or muri și n-or avea când să ne spună toată înțelepciunea ce au în minte. Ce bine ar fi prins omenirii ca măcar jumătate din această înțelepciune să fi rămas pentru veșnicie ascunsă în creierul învățaților!”.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe