Oameni de nădejde ai serviciilor române de informații

Cătălin Mihuleac Publicat la: 15-05-2015

Ca o floare ce face echilibristică pe un colț neprietenos de stâncă, în fiecare lagăr de prizonieri îmbobocește și își deschide clandestin petalele un mic comerț de interior. Normal că nici lagărul comunist nu s-a abătut de la regulă.

Pe vremea comunismului, polonezii care ne vizitau țara își făceau intrarea prin Vama Siret, în limuzinele lor de buzunar Polski Fiat gheboșate de poveri. Mai străbăteau niște kilometri și se opreau drept în campingul din cartierul Ițcani, situat pe buza orașului Suceava.

Acolo, închiriau o căsuță de lemn și scoteau la vânzare casetofoanele, aparatele de radio, buteliile de aragaz pentru voiaj și blugii Odra. Un loc aparte îl ocupau cartușele de Marlboro, căci industria comunistă poloneză fabrica sub licență nu doar automobile Fiat, ci și țigări Marlboro ori casetofoane Grundig. Un frumos succes la public era repurtat de trusele cu boieli, jinduite de urmașele Evei comuniste. Cu cel mai nevinovat aer, femeile aflate sub semnul secerii și ciocanului își aruncau ochiul peste gardul lagărului, să vadă încotro o apucă moda în lumea necontaminată de ideile lui Marx și Lenin.

După ce stocurile erau lichidate, cu mașinuțele despovărate, polonezii o porneau cătinel spre Iași, unde schimbau, la studenții străini sau la bișnițari, leii pe dolari. Când și această conversie era mântuită, apucau calea de întoarcere spre casă, unde trăgeau linie și calculau. Cheltuielile erau scăzute, profitul pus deoparte, iar restul reinvestit, „turismul comercial” fiind reluat, după un răgaz destinat odihnei. Ce să-i faci, nu toți cetățenii Poloniei înțelegeau să adopte metodele frontale de exprimare ale lui Lech Wałęsa!

În România, turiștii comerciali – sau comercianții turistici – de sorginte poloneză reprezentau o prezență pitorească și mai cu seamă utilă. Prea ocupată pentru a se apleca asupra nuanțelor fenomenului, statistica oficială se limita să se laude cu creșterea numărului de turiști din statele comuniste prietene, veniți în România pentru a se bucura de frumusețile inegalabile ale patriei noastre.

Dar unde s-a mai văzut armonie să dureze?! Bișnițarul român, la care polonezul prefăcea uneori în Iași leii în dolari, a gândit și a pus în practică o haiducie. Nu singur, ci în cârdășie cu milițianul, știut fiind că, pe pământul patriei noastre, între infractor și omul legii au existat mereu relații bazate pe principii ca egalitatea în drepturi, avantajul reciproc, întrajutorarea tovărășească, neamestecul în treburile interne și respectarea integrității teritoriale.

Așa că, de îndată ce schimbul „lei-dolari” se realiza între polonez și bișnițar la fereală de privirile indiscrete, răsărea din piatră seacă milițianul. Cu ținuta lui de preot al legii, îi legitima pe cei doi infractori prinși în flagrant și, ca o primă măsură, confisca pe loc valuta, pregătindu-se totodată pentru scrierea procesului-verbal incriminator. Un mușchi nu i se clintea pe chip când își pregătea borderoul și pixul. Toți cei de față știau foarte bine că deținerea de valută constituia o faptă gravă, de pedeapsa căreia nu se scăpa cu una, cu două.

Având înțelegere mutuală cu milițianul, bișnițarul își păstra sângele rece, ca un actor de film care știa că gloanțele trase spre el erau false. Numai genunchii turistului polonez începeau să tremure, împingând vibrațiile până sus, în voce. Într-o limbă română de bazar, se lamenta, implora și promitea că e prima și ultima oară când… Cunoștea riscul. Un proces-verbal i-ar fi ruinat viitoarele drumuri în România și i-ar fi zădărnicit comerțul.

Inima de milițian era ea de piatră, dar până la un punct. Cu doza de umanitate fără de care nici o meserie aspră nu poate ființa, lăsa de la el și-l ierta atât pe polonez, cât și pe bișnițar. Îi scutea de procesul-verbal cuvenit, dojenindu-i părintește. Cu mii de plecăciuni, turistul se retrăgea spre micul său Polski Fiat. Bișnițarul se retrăgea și el, în direcție contrară. Valuta rămânea la milițian, confiscată fără acte. Uneori, într-un exces de omenie, confisca doar jumătate.

Peste o jumătate de oră, bișnițarul și milițianul se întâlneau după un trunchi de copac și împărțeau între ei dolarii jupuiți de pe fraier. Pe din două, în spiritul eticii și echității socialiste.

Abia după ani am aflat că bișnițarii respectivi nu erau infractori de rând, ci în paralel informatori ai Poliției și, uneori, ai Securității. Din această protecție provenea siguranța cu care călcau dalele de pe trotuarele vieții. Știau că nici un pericol nu îi pândea.

Pe cei mai mulți, schimbarea de regim politic nu i-a afectat. Și-au menținut puterea și i-am revăzut, după căderea comunismului, lângă personalitățile din fruntea țării. I-am revăzut jucând table cu președinții țării, i-am revăzut patronând ziare, le-am recunoscut umbra din spatele marilor afaceri cu statul român. Căci statul a ocupat și ocupă în schemele lor locul lăsat vacant de polonezii fraieriți.

Și alte servicii de informații – provenite din cele vechi – i-au înglobat în sistemele lor, folosindu-i în acțiuni care mi-au rămas și-mi vor rămâne străine.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral