Liberalismul de care avem nevoie. Adrian Marino și „al treilea discurs” (2)

Emanuel Copilaș Publicat la: 15-05-2015

Când ajunge la subiectul democrație, Adrian Marino afirmă că o consideră inseparabilă de iluminismul european clasic. Paradigma ideologică de la care se revendică este, de altfel, „neopașoptismul”, o altoire a criticii pașoptiste originare, considerată singurul moment veritabil al europenizării culturale și politice a spațiului românesc pe imperativele prezentului.

Naționalismul virulent al lui Eminescu, dreapta interbelică agresivă și dogmatismul comunist au obstrucționat până acum acest proiect. Șansa lui este că astăzi poate fi reactualizat sub forma unui „al treilea discurs”, aflat între „fantasmele occidentalizante” (preluarea integrală, necritică, neadaptată la particularitățile românești a paradigmelor europene), respectiv „himerele autohtoniste”, care au fost deja aduse în discuție (Viața unui om singur, Polirom, 2010, p. 327; Adrian Dinu Rachieru, Alternativa Marino, Junimea, 2002, pp. 81-83; vezi, mai pe larg, Adrian Marino, Sorin Antohi, Al treilea discurs. Cultură, ideologie și politică în România, Polirom, 2001). Dacă ținem însă cont de mesianismul, determinismul și naționalismul romantic al mișcării pașoptiste clasice sau de raportarea paternalistă și condescendentă a acesteia relativ la majoritatea populației, țăranii, scepticismul mi se pare reacția cea mai adecvată față de proiectul neopașoptist propus de cărturarul clujean.

Ce i se poate reproșa lui Marino, în altă ordine de idei, este insistența (tipic liberală) în ceea ce privește limitarea „cât mai mult posibil a intervenției statului în toate domeniile. El are funcții precise doar în politica externă, apărare, comunicații și colectarea impozitelor” (Viața unui om singur, p. 347). Adept al sintagmei „stat minimal”, teoretizată de Robert Nozick, Marino se pronunță împotriva statului birocrat omniprezent, camuflaj perfect pentru fosta nomenclatură comunistă, respectiv a corolarului acestuia, mentalitatea egalitaristă. Sigur, pentru un intelectual născut în 1921 și care a fost supus la numeroase privațiuni generatoare de frustrări înainte de 1989, o astfel de poziție este oarecum de înțeles. Până la un punct. Mă mir cum curiozitatea și incisivitatea intelectuală a lui Marino nu l-au condus înspre studii mai aprofundate pe acest subiect, studii de economie politică, nu neapărat marxistă. Cărturarul clujean, adept convins al drepturilor omului și al disocierii statului (cetățenie, instituții) de națiune (ideologie, xenofobie) – o discuție vastă, pe care o tratează expeditiv și impropriu, în ciuda unor intuiții per ansamblu corecte –, ar fi aflat, dacă l-ar fi interesat cu adevărat problema raporturilor dintre stat, societate și economie, că dereglementarea, piața liberă, este la rândul ei o iluzie, cu nimic mai puțin nocivă decât „himerele autohtoniste” pe care le-a expus atât de caustic și fără echivoc. Piața liberă este la rândul ei o creație a statelor sau cel puțin a simbiozei dintre elitele politice și cele economice și presupune diferite tipuri de reglementări ce avantajează în primul rând marii jucători, mai puțin micile firme sau cetățenii. În absența unei legislații corespunzătoare care să o integreze social, piața liberă nu este altceva decât legea junglei, dreptul forței. Este regretabil că Marino, care s-a disociat ferm pe plan cultural de „grupul de la Păltiniș”, a ajuns să cadă în aceeași capcană ideologică. Dacă din partea „boierilor minții” nu putem avea prea multe pretenții, aceștia fiind fie ignari, fie cinici, fie amândouă, din partea lui Marino putem și trebuie să avem.

Un alt punct în care mă plasez în dezacord cu autorul rezidă în ceea ce acesta a numit, cu o superficialitate îngrijorătoare, „falsele ravagii ale globalizării” (Rachieru, 2002, p. 95). Poate că, dacă ar fi trăit mai mult, suficient de mult pentru a fi contemporan cu actuala criză economică, sau dacă ar fi citit mai multă antropologie politică și culturală, la pachet cu economia politică deja menționată, Adrian Marino ar fi avut în această privință o opinie mult mai nuanțată. Poate chiar radical diferită. Nu vom ști asta niciodată. Dar putem afirma cu certitudine că liberalismul critic, sistematizarea intelectuală și acuratețea științifică marca Marino rămân repere pentru oricine este interesat (și deranjat) de ceea ce Sorin Adam Matei a numit, într-un interviu cu subsemnatul, „obsesiile culturale românești” („Idolii Forului nu are o ideologie. Un dialog Emanuel Copilaș – Sorin Adam Matei despre obsesiile culturale românești”, Timpul, nr. 3, 2011, pp. 12-15).

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral