Elicea vieții

Ioana Pârvulescu Publicat la: 27-05-2015

Asemenea poeților de secol al XIX-lea, Mircea Cărtărescu își intitulează antologia simplu: Poezia. Dacă pe vremea lui Eminescu un titlu modest de tip Poesii era necesar pentru ca publicul, încă nu tocmai experimentat în genurile literare, să știe exact ce conține cartea, în cazul volumului de azi, singularul, Poezia, este mai degrabă o identificare riguroasă, de laborator a unei substanțe vitale pentru autor, a unui acid nucleic fără de care omul care a scris n-ar fi el însuși.

ADN-ul literar al lui Mircea Cărtărescu, elicea vieții lui, este dubla spirală poetică ce „se-ncolăcește-n eter ca o cobră”. Dacă am desfășura ADN-ul fiecărei celule din poemele lui, ea ar avea poate exact acel metru și jumătate lungime din oricare celulă a ADN-ului uman. Însă, în întregul lor, spiralele pline de substanță sunt atât de cuprinzătoare, încât leagă Totul cu Nimicul, Căderea cu Geneza, Bucureștiul pașilor lui cu Occidentul, Jocurile mecanice cu ce altceva decât cu Dragostea, Monștrii elegiei cu Sonetele și Psalmii și creează împreună un cosmos: lumea lui Mircea Cărtărescu. Cu siguranță că toate se vor transmite, pe cale ereditară, urmașilor lui poeți și poetese.

În fiecare celulă a versului se află așadar același amestec specific cărtărescian, ale cărui elemente sunt: prezentul anilor ’80, cu toate sentimentele lui (de la nonșalanță și je m’en fiche-ism și melancolie până la disperarea cea mai crâncenă), cu toate gadgeturile lui, cu muzica rock, biologia, chimia și alchimia lui, cu blocurile și locurile lui, cu jocurile idilice, amorurile și prieteniile lui, cu rezistentele iluzii și mereu proaspetele deziluzii. Când dilatate până la a crea un cer de stele dedesubt și deasupra un cer de stele, când concentrate în bobul de rouă al unui vers unic. Dar, desigur, mai există un nu-știu-ce și un nu-știu-cum pe lângă tot ce se poate enumera, poate că viața însăși.

L-am auzit pe Mircea Cărtărescu la cenaclul Junimea, pe Strada Schitu Măgureanu, lângă Cișmigiu, acum 30 de ani, citindu-și poemele cu un timbru care mi-a rămas în auz și chiar în văz până azi. Se făcea liniște atunci când citea și poezia se materializa prin vocea lui în cel mai concret mod cu putință; dacă întindeai mâna, o puteai atinge. L-am auzit pe Mircea Cărtărescu citindu-și poezia la Librăria Humanitas, lângă Cișmigiu, acum câteva săptămâni. S-a făcut liniște deplină atunci când a citit, iar poezia s-a materializat din nou, la fel ca odinioară, în auz și în văz, la îndemână. Dar ce m-a uimit din cale-afară e că, deși Mircea Cărtărescu a dobândit între timp atât de multe voci cu timbru diferit, vocea – și mă refer acum la cea concretă, nu la cea metaforică –, vocea cu care intră poezia lui în lume (și doar ea) este strict, dar strict aceeași de acum 30 de ani. Înscrisă în elicea vieții lui, nu are cum să se modifice.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe