Real Holistics

Ștefan Baghiu Publicat la: 27-05-2015

„Nu atât mutarea interesului dinspre câmpul cultural francez spre cel american mi se pare esențială, cât profesionalizarea accentuată a scrisului”, nota Andrei Bodiu în introducerea monografiei sale despre Mircea Cărtărescu, referindu-se la generația ’80. Ideea e prezentă și la Manolescu, acesta numindu-l pe Cărtărescu „profesionist al literaturii”.

Mai departe, în duet, cititorii români (dar și scriitorii, când li se cere să explice situația autorului astăzi) îl amintesc drept exemplu de profesionist. Însă această imagine a fost mai mult impusă de alonja editorială. Mai mult, Cărtărescu rămâne cunoscut publicului larg (dacă nu cu De ce iubim femeile) prin Nostalgia, Levantul și Orbitor. Scriitorul oniric, neoavangardist, postmodern, beat etc. (a primit multe etichete până acum) riscă să fie asociat unor curente prin texte irelevante pentru parcursul său poetic, așa cum l-a teoretizat el însuși. Și e mare păcat, pentru că, de fapt, polemica lui permanentă vizibilă în teoria literară (care ajunge deseori în spațiul scandalos al obiectului: „«Aripa» lunedistă a generației este, față de cea «textualistă», orientată pragmatic nu către text, ci către realitate (…). Caracterul «angajat» al noii poezii e sugerat de o altă siglă, adesea utilizată: «coborârea poeziei în stradă»”) poate fi decodată în parcursul său poetic. Nu doar că de la alonja romantică (fals stănesciană) la oracular și la „faptul nesemnificativ” potențat apoi în poemele sale aduc în față proiectul real la care a lucrat autorul, dar vorbesc despre două lucruri importante pentru poezia optzecistă: primul, acela că, dacă ar fi să reluăm chiar și antologia lui Mușina din 1993, Mircea Cărtărescu nu e, holistic, neapărat un poet consecvent (nici inter nici intra): primele sale volume, chiar și în aparenta lor originalitate, sunt tributare eclectismului. Un fel în care întreaga generație (cu nișele ei) a lucrat la un soi de proiect comun, nerespectat ca declarație, însă impus ca atitudine. Astăzi mai rezistă doar secvențial cantitatea uriașă de text a autorilor. Al doilea ține, în fine, de o polemică mai largă: avangardă versus postmodernism. În ce cheie poate cineva citi masiva antologie apărută anul acesta?

În primul rând, pentru primele volume, într-una concesivă (de a privi intervențiile inovatoare cu simpatie): atât față de oracular și pactul retoricianului, cât și față de kitsch ca propagandă a noii poetici. Apoi, în partea mediană („Totul”), se poate vedea triumful experimental și trecerea către o poetică mai polifonică (nu bombardată în interiorul tradiției, ca în volumul de debut, ci polemizând cu aceasta mai mereu). Un funambulism teribil definește stilul lui Cărtărescu până la „Dragostea” și „Nimic” (implicând datarea volumului): un fel de a expedia atitudinea solemnă în impostură, iar impostura în solemnitate. Cred că poetului i se potrivește cel mai bine (s-a tot spus) aerul confesiv și distant din ultimul volum. Recitesc „Nimic” cu senzația că restul volumelor fac parte dintr-un joc hipnotic (atât pentru autor, cât și pentru cititor). Cu senzația că e un volum care sparge discuția generaționistă și pe cea despre stiluri – atât de atipic în interiorul proiectului poetic.

În rest, cu mici excepții, proiectul de a cuprinde totul, de a-i spune pe nume și de a-l atinge este devansat de dorința de a crea un stil. Dar apoi dorința de a crea un stil e devansată de impuls. Așa merg lucrurile.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe