Calea Regală

Radu Vancu Publicat la: 27-05-2015

Am început să-l citesc pe Mircea Cărtărescu în 1995, la 17 ani. A fost prima dintre cele câteva lecturi revelatoare ale vieții mele, atunci când simți că, așa cum se spune în textul sacru, îți cad foițele de pe ochi și vezi. Atunci am înțeles că, de fapt, literatura e întotdeauna mai mult decât literatură. Iar Poezia, în care sunt strânse cele șase cărți de poezie ale lui, confirmă aceasta cu asupra de măsură.

Ce se vede de la bun început în poezia lui Cărtărescu este furorul lingvistic, încrederea enormă în limbaj, în forța lui gravitațională, care poate strânge în jurul nucleului verbal totul: de la quasari la lingurița de cafea, de la Groapa Marianelor la gropițele din obrăjorii iubitei, de la sateliți artificiali la aparatul de bărbierit, nimic nu e prea important sau prea insignifiant pentru a nu încăpea în poezia lui M.C. Proliferând în lanțuri infinite, aglutinând în ele tot universul (tot pluriversul, cum spune poetul), reciclând în anamorfoze intertextuale continente uriașe de literatură, versurile lui sunt în același timp joculare, user friendly, seducătoare – și aceasta e o altă performanță: fiind una dintre cele mai complicate poezii scrise vreodată în limba română, e în același timp una dintre cele mai prietenoase și mai calde. E o mașinărie de o complicație barocă ultimă, dar, în același timp, de o umanitate evidentă și seducătoare. Cunosc puțini alți poeți, și numai dintre cei mai mari, care să fi reușit asta.

Însă – știm deja de la Jean Starobinski – marii baroci sunt întotdeauna și mari melancolici; pentru ei, lumea e într-o perpetuă hemoragie de substanță, într-o continuă pierdere de realitate, iar ei încearcă să compenseze această desubstanțializare a lumii prin aglomerarea disperată de substanță din arta lor. Sub barocăria enormă și seducătoare a poeziei lui M.C. palpită, de fapt, disperarea unui astfel de mare saturnian, încât lanțul dublu al ADN-ului său poetic e, la rândul lui, de o complicație barocă: jubilatorie și exultantă la vedere, poezia lui e deep down atrabilară și depresivă. Asta face ca poeme de dragoste minunate să coexiste cu poeme documentând o cruzime insuportabilă, à la Sábato sau Palahniuk, precum „O vodcă la Caraimanul”. Și tot asta face ca un volum precum Totul să-și aibă contrapunctul riguros în Nimic. Și, în fine, asta e explicația pentru care faimosul optzecism bavard și ludic, pe care critica l-a brevetat drept trade mark al Cenaclului de Luni, să fie complet inaplicabil, de fapt, în cazul lui Mircea Cărtărescu, a cărui poezie este, după cum se vede, infinit mai complicată de atât. (Și tot inaplicabil e și în cazul lui Stratan, poet în fond grav și non-jubilatoriu; rămâne de văzut în ce măsură se aplică în cazul lui Coșovei și Iaru. Dar aceasta e cu totul altă discuție.)

Recitită acum, la douăzeci de ani de când am citit-o întâia oară, Poezia lui Mircea Cărtărescu e la fel de hipnotică și seducătoare. Ba chiar și mai și. Și, după câte văd la foarte tinerii poeți din Zona Nouă, pentru ei e la fel. E, așadar, cartea ideală pentru a-i arăta Calea Regală unui tânăr poet de șaptesprezece ani, ale cărui exigențe de lectură sunt mult mai crude și mai pragmatice decât ale noastre. Și nu cred că există în literatură vreo calitate mai mare decât aceasta. (Iar această Cale Regală te duce în acel teritoriu unde e musai să înțelegi că poezia e, simultan, Totul și Nimic – dar și aceasta e, la rândul ei, o cu totul altă discuție.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe