Tudor Giurgiu: „Filmul ăsta arată o pagină de istorie de care cred că e bine să ne îndepărtăm și să fim foarte distanți”

Cristieana Puravu Publicat la: 28-05-2015

Filmele se fac din dureri, zbateri și din nevoia de a respira un aer mai curat, iar atunci când intri în cursa celui mai neconvențional război, riști. Tudor Giurgiu a riscat pentru dreptatea unui om din generația sa, iar proiecția în care a turnat povestea a ridicat controversate probleme actuale, inclusiv sub aspect politic. Prin De ce eu?, regizorul a riscat drumul înapoi, pavat cu minciună și groază, pe care s-ar putea întoarce generațiile viitoare.

 

Cum comentați sursa asta infinită de inspirație, care survine din corupția existentă în România de-a lungul timpului?

Nu cred că România este singurul loc, ori singura țară, singurul teritoriu care produce subiecte de acest gen, pentru că, din păcate, tot Estul produce tipul ăsta de subiecte. Rusia, cel puțin, fosta Iugoslavie și așa mai departe. Cred că foarte specific realității românești e faptul că, după o perioadă foarte lungă în care regizorii au trăit într-o bulă, preferând subiecte, de cele mai multe ori, inspirate din războaie, socialul și politicul revin printre preocupările noastre, iar eu unul mă bucur.

Ați obținut premii și aprecieri în urma filmului. Ca regizor, probabil ați fost mândru. Dar ca român?

E o chestie care pe mine nu mă afectează absolut deloc, pentru că tot timpul spun că, fie filme bune, fie filme proaste, premiile se dau și aprecierea vine după ce filmul respectiv reușește să te emoționeze, să miște ceva în tine. Nu cred că filmul ăsta vorbește de rău România, ci, dimpotrivă, arată o pagină de istorie de care cred că e bine să ne îndepărtăm și să fim foarte distanți, să privim cu foarte mare luciditate la lucrurile prin care am trecut.

„Salvați marele ecran!” este un strigăt pe care l-am auzit la dumneavoastră. Cum ați găsit cinematografele din România?

E o situație atât de aiurea, încât nici nu știi ce să mai faci sau să mai zici. Ești mut. Aveam sentimentul, când mă dusesem cu filmul în orașe mici, că oamenii nu mai văzuseră  un film la cinema de ani de zile. În același timp, simți ce bătaie de joc imensă s-a produs în acești 25 de ani, când, de fapt, toate cinematografele au fost tratate ca un mare business imobiliar, indiferent de partid politic și putere.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe