Exclamatio pentru George Enescu, la șase decenii după…

Raluca Știrbăț Publicat la: 28-05-2015

Aflându-mă de vreo două decenii ceva mai în sus pe cursul Dunării, dar neputându-mă rupe de „realitățile” de acasă, aștept cu un soi de teamă aniversările ori comemorările personalităților născute la noi, dar – cel mai adesea – plecate și dispărute pe alte meleaguri. Zgomotul, ambalajul foșnitor, ipocrizia și superficialitatea ating deja cote insuportabile, iar marii dispăruți devin jucării menite a fi scoase, la date fixe, din cutiile prăfuite în care zac și folosite după împrejurări ori interese. Din nefericire, e și cazul lui Enescu. Sau mai ales al lui. Până la urmă, cine a fost George Enescu? La 60 de ani de la trecerea sa dincolo, putem oare răspunde complet la această întrebare?

A fost el un „țărănel de la Dunăre” (după cum se autodescria, zâmbind în colțul gurii) ajuns în metropolele muzicale ale lumii, Viena și Paris, considerat la opt ani de criticii vienezi „un al doilea Mozart” sau de profesorul său Gedalge de la Conservatorul parizian „un puști care orchestrează ca un bătrân” și „singurul din clasa mea care are geniu” (clasă din care făceau parte Ravel, Schmitt, Roger-Ducasse, Koechlin, Honegger, Milhaud…)? Ori, după Pablo Casals, „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace” sau cel care „făcea tot și știa tot”, după compozitorul și dirijorul Manuel Rosenthal? Violonistul unic, „prințul arcușului” cu sunet inconfundabil și tehnică „înspăimântătoare” sau, după cronicarii parizieni, „alături de Debussy, cel mai subtil pianist al epocii”? Pedagog – după cuvintele celebrilor săi discipoli – inegalabil (deși lui Enescu îi displăcea termenul profesor, (preferându-l pe cel de îndrumător), dirijor cu o carismă unică în fața orchestrelor lumii, organist, violist, violoncelist, flautist, cornist, ba chiar și… cântăreț, căci intervenția sa în rolul lui Wotan de la pupitrul dirijoral, la repetiția generală (în urma îmbolnăvirii subite a titularului), e deja legendă? Să mai pomenesc și de talentul său excepțional (atestat de specialiști) pentru pictură? Sau acel George Enescu creator de școală de compoziție și deschizător de drumuri, mecena, fondator de instituții (Filarmonica din Iași, Uniunea Compozitorilor, Premiul de Compoziție și multe, multe altele)?

Totul pare prea mult pentru un singur om, pentru o singură existență. Sperie.

Urmat, fără îndoială, de blestemul lui „face multe și pe toate bine”, Enescu a suferit – și suferă încă – de incapacitatea semenilor de a-i cuprinde personalitatea fabuloasă, aș spune de tip renascentist, pe de o parte, și de încăpățânarea altora de a-l include cu orice preț în sertărașe și clasificări stilistice cărora le „scapă” suveran, cu dezinvoltura detașată a geniului autentic.

Corneliu Baba (care, în adolescență, trăise o experiență vecină cu extazul mistic ascultându-l pentru prima dată pe Enescu) spunea că „orice am face, pare prea puțin pentru ce ne-a lăsat”. Unde mai pui că noi nu facem nici măcar ceea ce ar trebui?… Dar ne mirăm-lamentăm, aproape cu voluptate, că Enescu nu e cunoscut și cântat atât și – mai ales – cum trebuie.

Am putea, bunăoară, să rezolvăm, în sfârșit, printr-o strategie națională, pornită „de sus” (de la Ministerele Culturii și Finanțelor, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, Editura Muzicală, ICR București, Radioul și Televiziunea de stat, plătite din bani publici), problema lipsei partiturilor enesciene, situație rușinoasă și nemaiîntâlnită în cazul vreunui alt compozitor; sau, la fel de gravă și pernicioasă, lipsa acută a literaturii de specialitate despre viața și opera lui Enescu în limbi de circulație internațională. În librăriile și bibliotecile străine, aparițiile editoriale (de calitate) despre Enescu sunt atât de rare, încât pot fi numărate pe degetele unei mâini. Știu, sunt lucruri pe care le-am mai spus și nu voi obosi repetându-le, până se va mișca „ceva”, până media din România, prin Televiziunea publică, prin posturile de radio Cultural și Muzical, vor organiza dezbateri și emisiuni serioase pe aceste teme, cu scopul găsirii unor soluții concrete și urgente. Ceea ce văd și aud sunt însă doar veșnicele efluvii ieftin-nostalgice cu amintiri despre lăutarul Lae Chioru și aceleași replici mioritice, expediate pentru a închide subiectul (subiectele), de genul „să sperăm că se va rezolva” sau, și mai tragic, „să avem răbdare…” (sic!).

Situația caselor sale memoriale – prea bine cunoscută – nu o voi (re)adânci aici, dar trebuie spus că nu doar la Mihăileni lucrurile sunt triste, acolo unde – după aproape trei ani de campanie – există acum șanse reale de izbândă, datorate exclusiv societății civile, câtorva muzicieni, concertelor caritabile, donațiilor publice și voluntarilor coordonați de Ordinul Arhitecților și Fundația Pro Patrimonio, precum și anumitor publicații, printre care și prezenta (totul fără un minim sprijin din partea statului sau a instituțiilor ce-i poartă numele sau/și pe care Enescu le-a înființat). Și la Liveni (casa natală, unde Jorjac a stat până la trei ani) pereții crapă sub o spoială de var, la Tescani te întâmpină un miros de mucegai și sărăcie, iar la Sinaia, apa ploilor se infiltrează de ani de zile în temelie. În timp ce la București, în inima și văzul capitalei, aceeași apă (fără vreo vină) se prelinge nestingherită pe pereții, tablourile și valorile Palatului Cantacuzino, iar casa din spate (unde Enescu a locuit efectiv!), nicicând renovată de la război încoace, oferă o imagine (tot mai) dramatică, sprijinită de bârne, cu pereți crăpați, tencuială căzută și superbe statuete ruginite ce-o veghează.

Cui îi revine – în ceasul al treisprezecelea – responsabilitatea și consecvența unor gesturi cu rezistență în timp pentru a onora și păstra moștenirea enesciană? Să fie oare Enescu, în continuare, profetul fără patrie? Tocmai el, care a iubit-o atât de mult și pe care, după propriile-i vorbe, „în suflet, nu a părăsit-o niciodată”?

Imaginea dezolantă și rușinoasă cât o mie de cuvinte (sau volume) a mormântului lui Enescu de la Père Lachaise, în 4 mai 2015, la 60 de ani de la trecerea sa într-o altfel de ființă, fără o floare sau o lumânare, care a circulat pe internet în zilele din urmă, pare a fi, din păcate, un răspuns la această întrebare, ridicând, în același timp, o alta și mai dură: îl merităm noi oare pe George Enescu?

Pentru muzicianul inițiat și melomanul rafinat de pretutindeni, Enescu este de mult un colos al secolului XX și nu am nici o îndoială că, în deceniile ce vor urma, își va câștiga definitiv locul pe care-l merită în Parnasul muzical.

În plus, nu trebuie uitat ceea ce-mi rostea deunăzi, cu multă căldură în glas, un bun prieten vienez, muzician de excepție: „Voi, românii, ar trebui să fiți pe deplin conștienți că Enescu rămâne, chiar și pentru omul de rând din lumea largă, autorul imnului vostru, care nu e Deșteaptă-te, române, ci prima Rapsodie enesciană”.

Sursă foto: Axia Marinescu

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral