Poezie la puterea Cărtărescu

Andrei C. Șerban Publicat la: 28-05-2015

Recitind poemele lui Mircea Cărtărescu în ordinea lor cronologică, am aceeași senzație pe care au experimentat-o chiar personajele sale din proza REM, unde grupul de fete asistă la crearea unui om din neant, a unui homunculus compunându-și sub ochii lor, într-un soi de placentă invizibilă aflată în imponderabilitate, propriul corp, care altădată era un embrion translucid, se transforma treptat într-un organism cu o cinetică proprie; un organism care, prin lentoarea accelerată a atomilor de calciu, se înconjura de vinișoare pulsatile de carne, camuflate în spatele unei derme opace.

Această ocazie a relecturării operei lui Cărtărescu ne este oferită de Editura Humanitas, care a publicat recent Poezia, carte ce cuprinde toate volumele de versuri ale acestuia, apărute între 1980 (Faruri, vitrini, fotografii) și 2010 (Nimic). Evident, ar fi nedrept să primim prezentul demers editorial doar ca pe un mod diplomat al autorului de a renunța public la a mai aborda în scris acest gen, deși consistența volumului de față poate fi oricând suficientă pentru a marca unul dintre apogeele literaturii noastre din ultimele decenii. Vreau să cred că, pentru majoritatea cititorilor, apropierea de această carte nu vizează nicidecum o lectură sceptică, în încercarea de receptare a liricii cărtăresciene prin prisma unor criterii de tip generaționist, ci mai degrabă o lectură atașantă și vie, de redescoperire a subtilității seducției textuale. Totuși, indiferent de categoria de cititor vizată, marea provocare a acestui volum, care ne propune tocmai parcurgerea dintr-un foc a întregii poezii cărtăresciene, este contemplarea de la distanță a parcursului său evolutiv, a avatarurilor textuale pe care propriul limbaj literar le-a adoptat.

Întâmplător sau nu, po(i)etica liricii lui Cărtărescu reiterează la nivel (micro)textual însăși cosmogeneza. Debutul său din 1980 propune, astfel, când o contemplare din afară a organicului, când o explorare a universului prin analiza atentă a materiei, în cele mai profunde aspecte ale structurii sale preexistente. Suntem puși în fața unui limbaj cu inflexiuni adesea profetice, care-și desfășoară viziunea într-un soi de delir binecuvântat de zei și prin care cititorul este invitat la un periplu subtil de cunoaștere prin intermediul senzorialului. Patosul oracular se intersectează cu fluxul imagistic în cadrul unei poezii care, deși pulsează de viață, se plasează în exteriorul biologicului: „O divin, o început lipsit de voce,/ sorburi de piatră între circumvoluții,/ proximitate a pielii de dincolo de piele,/ apropiere a vântului de dincolo de vânt,/ o geometrie, adevăr și real și orbitoare orhidee!// Am cap de pasăre, însă nu sunt pasăre,/ am trup de om, dar nici om nu sunt,/ am ochi de aur desenați cu calamul,/ desigur orbi (…)”.

În volumele ulterioare, acest biologic sau, mai degrabă, acest puternic simț al viului care posedă substanța este treptat înlocuit de intimitate. Observatorul se plasează în interior, devenind la rândul său un receptacul ce-și delimitează o autonomie a afectului. Folosind ca strategie permanentă explorarea cotidianului prin intermediul exercițiilor de tip intertextual, poemele de dragoste cărtăresciene debordează, în avântul lor juvenil, de un trubaduresc industrial, în care drumurile labirintice ale grădinii regale, caleștile ori caii de turnir sunt pe rând înlocuite de benzi de asfalt arid, tramvaie și autoturisme: „să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur/ (…)/ să fim tandri, bâigui poligonul cățelu lipindu-și irișii/ de șoldurile voluptuoase ale autobazei din filaret/ să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicatorul de sens giratoriu/ să fim tandri, mai zise o muscă”.

În continuarea acestei lirici, depășind atitudinea demitizantă și deconstructivă a jocului intertextual, întreaga poezie cărtăresciană nu este decât un amplu cânt dedicat fie devotamentului de sorginte borgesiană închinat literaturii, fie microscopiei intimiste în care biologicul este surprins în plină luare în posesie a materiei. De fapt, acesta pare să fie, până la urmă, nu numai marele merit al lui Cărtărescu, ci a Poeziei înseși.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe