Sergiu Nistor: „Orice oraș are simultan șansa de a fi și marele risc de a nu fi Capitală Culturală Europeană”

Daniel Șandru Publicat la: 28-05-2015

 

Profesor la Catedra de Patrimoniu a Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Sergiu Nistor a fost comisarul guvernamental care a coordonat proiectul prin care Sibiul a obținut titlul de Capitală Culturală Europeană, demarat în momentul când România nu era stat membru al Uniunii Europene. Fasta suprapunere dintre accesul țării noastre în concernul european și transformarea Sibiului într-o capitală culturală a bătrânului continent va rămâne, după cum apreciază Sergiu Nistor, ca un moment unic în istoria recentă a României. Plecând de aici, i-am propus actualului consilier pe probleme de Cultură, Culte și Centenar al Președintelui României un exercițiu de rememorare a acelui moment, dublat de unul de evaluare a șanselor pe care le au orașele românești incluse în competiția ce va demara în 2016.

Ați coordonat, în calitate de comisar guvernamental, proiectul pentru obținerea titlului de Capitală Culturală Europeană de către Municipiul Sibiu, realizat cu succes chiar în anul în care România a devenit membru al Uniunii Europene. Cum vă reprezentați astăzi acea experiență, atât din perspectiva colaborării cu autoritățile locale, cât și din aceea a colaborării cu forurile europene?

În 2005, la începutul anului, se punea foarte acut problema începerii pregătirii capitalei de la Sibiu, decizie care fusese luată de Parlament și Consiliul European în mai 2004. Din motive care țineau de anul electoral 2004, după decizia europeană, nu s-a întâmplat nimic. Fuseseră alegeri locale și generale. Așa încât lucrurile stăteau foarte prost din punctul de vedere al timing-ului. Guvernul abia se constituise în decembrie 2004, iar încă de la începutul lui în ianuarie primarul Sibiului, pe atunci Klaus Iohannis, i-a cerut Guvernului să-și definitiveze o poziție și să acorde un sprijin concret pentru organizarea acestei capitale culturale. A fost bine că ministrul Culturii de atunci, Mona Muscă, a înțeles că lucrurile stau foarte serios și grav, astfel că, în 27 ianuarie 2005, a fost aprobată o hotărâre de Guvern care instituia funcția de comisar guvernamental pentru Programul Sibiu, o poziție de secretar de stat în Ministerul Culturii. În esență, un post care avea ca misiune să elaboreze fundamentarea sprijinului necesar din partea Guvernului și să urmărească asigurarea sa directă la fața locului. Experiența este unică din multe, multe puncte de vedere. Să nu uităm că Sibiul a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în momentul când el nu era orașul unei țări membre a Uniunii Europene. Nimeni nu știa în 2004 că vom fi la, 1 ianuarie 2007, membru al UE. Aș putea zice că și în 2005, când s-a semnat Tratatul de Aderare la Luxembourg, nu era clar dacă nu cumva 1 ianuarie 2008, și nu ianuarie 2007 urma să fie anul aderării. Acum, privind retrospectiv, sunt câteva lucruri de unicitate. Unu: această situație a instituirii și miracolul suprapunerii cu accesul în Uniunea Europeană. Doi: este, din păcate, un exemplu unic de colaborare între autoritățile locale și centrale. Și chiar un exemplu destul de bun de colaborare între autorități centrale de specialitate, pentru că am avut și sprijinul altor ministere, nu doar al Ministerului Culturii, ci și al Ministerului Afacerilor Externe, al Ministerului Finanțelor. Deci, din această perspectivă, e un caz unic, cu atât mai mult cu cât rezultatul este pozitiv și, în registrele acestei manifestări europene, Sibiul rămâne o capitală de succes.

Care au fost atuurile acestui oraș în momentul când ați preluat proiectul, l-ați coordonat, astfel încât să reușească să și obțină titlul? Pe de altă parte, care au fost punctele critice, obstacolele pe care le-ați întâmpinat pe parcurs?

Atuurile erau, pe de o parte, o conștiință a valorii culturale și a patrimoniului de sorginte multiculturală a orașului, era o oarecare mică istorie a înscrierii acestui patrimoniu și a culturii, a civilizației Sibiului într-o conștiință europeană. Nu e vorba despre o mare istorie, căci primele dezbateri despre importanța europeană a zonei Sibiului din perspectiva culturii și a civilizației datează din 1998. Erau totuși niște pași făcuți. Era Festivalul de Teatru, care făcuse cunoscut orașul în lumea artistică – e adevărat, poate, într-o anumită zonă a ei –, și începutul derulării unui program de reabilitare urbană și de mică restaurare a patrimoniului. Lucrurile care nu erau în regulă din perspectiva organizării erau date în primul rând de timpul foarte scurt: în 2005 mai erau doi ani. Media este de patru ani pentru o astfel de pregătire. Se adăuga faptul că orașul nu avea săli de spectacole de un volum important; să nu uităm că sala Teatrului are undeva sub 300 de locuri (vreo 250, dacă nu mă înșel), sala Filarmonicii este una cochetă, dar mică, Teatrul Gong nici el nu era, în acel moment, nici renovat, nici foarte mare. Era deci un oraș care nu avea foarte mari facilități de spectacole și care trebuia să-și reconfigureze, spre a fi folosite, mai degrabă spațiile publice.

 

„Dacă doar vom evoca legendarele figuri ale culturii noastre, mi-e teamă că Juriul European va spune că nu am înțeles despre ce este vorba”

 

Ca intelectual care a reputat această reușită, dar și ca specialist, cum vedeți candidaturile românești pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021? Și v-aș propune să vă raportați, pe rând, la fiecare dintre orașele care și-au anunțat candidatura și să le evaluați șansele de a dobândi acest titlu.

Eu aș spune invers, că orice oraș are simultan șansa de a fi și marele risc de a nu fi Capitală Culturală Europeană, de a nu primi titlul, poate din aceleași rațiuni care îi fac pe cei care au decis candidatura să fie mândri de orașul lor. Ca să explic, spun așa: o candidatură pentru acest titlu este un proiect european de viitor. Desigur că e bine să se bazeze pe o cultură străveche, pe un patrimoniu amplu, dar acest lucru este doar o facilitate, este un lucru pe care se poate construi un program. E un blockstart, însă, dacă ne urcăm pe un blockstart, trebuie să știm unde este apa. Putem să sărim în direcția opusă și ne vom lovi foarte tare. Prin urmare, candidaturile actuale au șanse dacă își văd patrimoniul, tradițiile locale ca pe niște surse ale unui proiect european orientat către tânăra generație, către viitor și Europa. Dacă doar ne vom întoarce și vom evoca legendarele figuri ale culturii noastre, oricât de onorabile ar fi ele pentru fiecare oraș, mi-e teamă că Juriul European va spune că nu am înțeles despre ce este vorba. Deci aici este marea provocare, să te regândești ca oraș, fundamentat pe o cultură care să îți împingă comunitatea în secolul XXI. Iar dacă îi ai în spate pe Eminescu, pe Creangă, pe Bolyai, e foarte bine.

Cu alte cuvinte, și discursul public al celor care susțin astfel de proiecte nu ar trebui să revină la niște recurențe naționaliste, ci să promoveze mai curând deschiderea europeană pe care o au orașele respective.

Da, este o problemă europeană. Adică acest proiect european trebuie înțeles în fundamentele sale. E o celebrare a diversității europene a culturii, iar dacă ai un teatru vechi, o operă de prestigiu, e un start foarte bun. Dar startul înseamnă, așa cum spuneam, un blockstart din care să te poți împinge, dar să știi foarte bine încotro sari.

Tradiția e o condiție necesară, dar nu suficientă.

Sigur, întrucât criteriul deseori fundamental în evaluare este dimensiunea europeană a programului și sustenabilitatea acestui program. Dacă lucrurile se văd ca fiind o cursă care se termină în anul 2021, mi-e teamă că e o perspectivă greșită. Este o cursă în care anul 2021 este probabil locul unui sprint important, dar orașul trebuie să aibă o strategie culturală, bugete și structuri adecvate continuării și după 2021, care nu va fi decât momentul unui premiere.

 

„Misiunea mea este aceea de a-i arăta președintelui care sunt locurile unde instituțiile pot să lucreze mai bine”

 

Care este, din punctul de vedere al consilierului pe probleme de Cultură, Culte și Centenar al Președintelui României, percepția cu privire la spațiul cultural românesc de astăzi?

Consilierul pe probleme de Cultură, Culte și Centenar are ca misiune să sprijine președintele în realizarea programului pe care l-a propus electoratului și cu care a câștigat. Și aici e vorba despre un accent deosebit pe care l-a pus președintele pe cultivarea identității, pe recuperarea memoriei, pe o societate a valorilor, pe cultivarea și cunoașterea lor, fără să fie menționat neapărat cuvântul cultură în programul său. Cultura este, de fapt, exprimată în toate aceste dimensiuni, așa încât misiunea mea este aceea de a-i arăta președintelui care sunt locurile unde instituțiile pot să lucreze mai bine, unde pot să coopereze mai bine, să avem o analiză care să-i permită niște mesaje care într-adevăr să puncteze valorile. Dau un exemplu recent, al câștigării Ursului de Argint de către Radu Jude, cu filmul Aferim! Paradoxal sau nu, suntem o țară în care succesele nu ne lipsesc, ci le reliefează în același timp și valoarea, dar și problemele cu care se confruntă valorile noastre. Nu întâmplător, și nu de azi, de ieri, valorile noastre sunt consacrate în afară, și nu în interior. E o problemă. Trebuie să reflectăm puțin asupra felului în care ne percepem valorile și să facem ca, odată descoperite, acestea să nu fie frânate de un mediu care ar trebui mai degrabă să le fructifice.

Ceea ce mi-ați spus acum se leagă foarte bine de următoarea întrebare. În momentul în care ați fost numit în această funcție de către președintele Klaus Iohannis, ați declarat că „proiectul dânsului este un proiect cultural și identitar” și că veți pregăti „acțiuni concrete pentru a realiza acest proiect identitar și cultural pentru care dânsul a fost votat”. Vă întreb așadar: aveți deja un plan de promovare a culturii și a identității spațiului cultural românesc?

Aș spune următorul lucru: titulatura departamentului se încheie prin folosirea cuvântului centenar, ceea ce, desigur, duce la marcarea momentului 2018. Aici îi pregătesc președintelui un program care, cuplând diversele inițiative, pentru că nu Președinția face neapărat politica culturală, nu emite strategiile culturale ale țării, să poată face din această instituție locul de cea mai înaltă recunoaștere și cinstire pe care statul le poate da acestui eveniment istoric al Marii Uniri. Deci misiunea mea este ca, într-un timp rezonabil, să pot să primesc și să pun într-un ansamblu coerent o serie de propuneri ale marilor actori culturali, care văd și ei în 2018 un moment important.

Ce înțelegeți prin „mari actori culturali”? Numai instituții?

Nu, consider că mari actori culturali sunt, prin raportare la 2018, și universitățile, și colectivitățile urbane prestigioase, și colectivele de cercetare. În fond, 2018, la împlinirea a 100 de ani de la Unirea din 1918, este o punte între primii 100 de ani și următorii 100 de ani ai unei Românii pe care o vedem continuând să existe multe sute de ani de acum înainte. E, de fapt, trecerea de la adolescență spre maturitate a societății românești, ceea ce se traduce implicit printr-o dimensiune a culturii multistrat și multidimensională. Nu e vorba numai despre patrimoniu. E vorba despre valori care pot fi și în domeniul științific, al educației, al tehnologiei, al conviețuirii între diverse colectivități, al dialogului dintre majoritate și majorități și al tuturor religiilor. De fapt, cred că este sensul în care scopurile vieții noastre, dacă sunt trainice, devin fapte culturale.

 

„Există o problemă reală a modului în care statul român gândește finanțarea culturii”

 

În ce măsură credeți că România poate fi caracterizată drept un spațiu multicultural și care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele repere ale acestuia?

Eu cred că România poate să se facă mai mult cunoscută celor din jur printr-o contribuție fundamentală la valorile europene, și asta prin dialogul pașnic dintre etniile care au conviețuit și conviețuiesc pe acest teritoriu, dintre religiile în care ne mărturisim credința și în bogăția rezultată din diversitate. Cred că avem o șansă care ține de geografie și istorie, să putem să aducem în panoplia europeană aceste valori ale noastre.

Vă întreb, în final, care ar fi raportarea dumneavoastră la proiectul de lege privind instituirea timbrului cultural, ce ar urma să înlocuiască Legea 35 din 1994, aceasta în condițiile în care uniunile de creație susțin acest proiect de lege alături de politicieni care sunt și membri ai acestor uniuni, cum este cazul domnului senator Varujan Vosganian, în vreme ce editorii, de exemplu, dacă vorbim strict despre timbrul literar, au contestat această inițiativă legislativă.

Ar trebui să fim conștienți de faptul că timbrul literar și timbrul arhitecturii și cel al artelor există din 1994. Deci nu e vorba despre o nouă lege, ci de o modificare a ei, așa cum susține și Consiliul Legislativ. Am urmărit dezbaterea. Trebuie spus că în momentul acestui interviu discuția s-a cam încheiat. Din ce am înțeles, inițiativa legislativă nu mai este în acest moment activă din punctul de vedere al procedurii. Eu am observat următoarele lucruri: uniunile de creație au spus „fără acest timbru, noi murim”; editorii au spus „cu instituirea acestui timbru, noi murim”. Nu au fost alte voci din zonele de aplicabilitate a celorlalte timbre. Pare că există, cel puțin teoretic, o zonă de convergență, iar problema finanțării culturii face diferența între existență și moarte în acest domeniu, chit că e vorba despre unii sau alții. De ce eu cred că dezbaterea ar trebui să fie poziționată puțin altfel? Există o problemă reală a modului în care statul român gândește finanțarea culturii. În acest moment, o vede prin două surse: bugetul de stat (care trebuie să recunoaștem că a scăzut constant în fiecare an cu 10%, până când va ajunge să fie cu 10% mai puțin din nimic) și sursele extrabugetare, prin mecanisme care nu ajung neapărat la bugetul de stat. Există de asemenea o cvasiunanimitate din partea celor care au o activitate în domeniul cultural în privința faptului că modalitățile care să evite urcarea prelevărilor financiare până în înaltul cer al bugetului de stat și pogorârea apoi ca o mică ploaie de primăvară către operatori trebuie evitate, în favoarea unor circuite care să meargă cât mai direct între sursa de prelevare a acestor fonduri și operatorii culturali. Mai degrabă, un zbor jos decât o rachetă balistică. Cred că aici este, cum se spune, un util șantier de dezbatere. Ceea ce nu s-a spus este că alternativa unei forme de direcționare cât mai directe a fondurilor către operatori este dorită de toată lumea, evitându-se ca ministrul, un personaj eminamente politic, să decidă cu pixul său unde se duc aceste finanțări. Acest lucru a fost spus în varii momente de actorii politici, că în cultură trebuie să primeze competiția, nu subiectivitatea administrativă. În fapt, puținii bani care mai există în circuitele culturale ajung să fie direcționați nemijlocit de administrația centrală, în loc ca Ministerul Culturii să elaboreze cadrul politicilor culturale, așa cum este scris în hotărârile de guvern ce-i reglementează activitatea. Deci există, după părerea mea, un subiect de discuție. Formula timbrului încerca să evite un rol important al administrației centrale, politice prin definiţie, în alocarea resurselor. Poate că nu a fost găsit cel mai bun mecanism, dar viitorul este al unor astfel de mecanisme de finanțare, și nu stă în speranța (naivă) că Ministerul Culturii va deveni unul dintre marii bogați ai guvernelor.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral