Secțiuni

Claudiu Komartin Publicat la: 28-05-2015

Într-un interviu luat de Svetlana Cârstean cu 14 ani în urmă (și publicat în paginile revistei Observator cultural), Mariana Marin spunea: „Am părăsit poemele construite, de respirație largă. Cineva vorbea despre o «bizară simplitate», comentând ceea ce scriu acum. E și nu e simplitate. E un fel de construcție pe spații mai mici, dar e elaborată la sânge și fără să aibă nimic rudimentar”.

M-am gândit la aceste rânduri ale lui Madi citind cartea de anul trecut a Domnicăi Drumea, vocea (Charmides, 2014). O auzisem pe poetă în mai multe recitaluri din ultimii ani și am avut de fiecare dată senzația că asist la ecorșeurile pe viu ale unei făpturi vulnerabile și abstruse, ce reușește, cu un acut simț al fragilității – care, atunci când e autentic, emoționează și intensifică trăirile cititorului/ascultătorului –, să ajungă la vibrația acelei poezii a traumei care își trage forța tocmai din sentimentul neputinței și din angoasă („mereu la un pas de un atac de panică/ din gând rău în gând și mai rău// chircită lângă perete/ mă apăr de obiectele mici/ cu teroarea lor continuă”), un fel de Alice care plantează grenade cu detonare întârziată în Țara Minunilor. O Țară a Minunilor ce s-a dovedit, firește, un loc dezolant și în care drama existențială se cere exorcizată cu minuțiozitate și fără anestezie („mă arăt întreagă// jumătate de secțiune/ după/ jumătate de secțiune”).

Nu am fost un fan al cărții cu care Domnica a debutat în 2003. Crize era, cred, o carte mult prea „fracturistă”, cu versuri răscolite, directe, nemediate, trecute parcă dinadins prin toată panoplia de traume, cruzimi față de sine, disperări și „mizerabilisme” – de fapt, răbufniri ale unei sensibilități maladive – ale acelui moment (literar și existențial deopotrivă).

A doua ei carte, not for sale (2009), mi-a părut mult mai puțin vorbăreață, cu poeme condensate și tăieturi trasate cu precizie și a impus un discurs care nu mai avea nimic din inflamările teribiliste și din graba din primul volum de a spune totul pe nerăsuflate. Dispăruseră impreciziile și influențele cam prea la vedere ale direcției dominante de la începutul anilor 2000. Poetica „fracturistă” își găsise deja în discursul ei un drum propriu, pe urmele acelei Anne Sexton din Atingerea, păstrând un ton de fetiță-femeie rănită care își descoperă cu un fel de uimire constantă propria istorie personală, propriile răni necicatrizate și încearcă să vorbească despre ele cu sentimentul veridic și necruțător de lucid al pierderii, slăbiciunii și nerealizării.

Odată cu vocea, poezia Domnicăi Drumea pare să fi ajuns într-un punct de maximă concentrare, simplu și necontrafăcut, cu elipse și lucruri nespuse până la capăt („ar fi atât de ușor/ dacă lumina ar întinde/ o mână// un animal cu pene mănâncă/ din alt/ animal cu pene”), în versuri care produc o intensă senzație de adevăr, de fervoare încapsulată; „intactă/ ca o cutie neagră”, vocea din acest volum nu te poate lăsa indiferent („citesc despre puritate/ ea e singura care poate lua orice formă/ și tot ea o poate distruge/ la fel cum creierul meu/ distruge apatic/ orice comandă spre mâna/ pregătită să mângâie”).

Senzațiile de sufocare, panica, deznădejdea și contorsionarea ființei „prin subteranele sufocate de oameni”, vertijul trăirii la limită își găsesc locul într-o plachetă pe care o citești cu senzația de gol în stomac, pe care ți-o poate da numai poezia exprimată printr-o confesivitate minimală, exfoliată de tot ce ar putea fi poză poetică sau încadrare în mode sau convenții literare: „trăiesc din mila guvernului// inconștientă și frustrată/ ca o pasăre de curte// dependentă de stimulente/ fizice și mentale// cât de mult suport/ o lumină intermitentă// frumusețea placidă a unui peisaj industrial// obsedată de autocontrol/ și siguranță/ mă transform ireversibil// o să vină cineva și-o să mă dreseze/ o să mă învețe să scap mâncarea pe jos”.

După această cărticică tăioasă și puternică tocmai prin simplitate și prin descoperirea acelor lucruri care te pot ține în picioare în mijlocul torentului, vocea Domnicăi Drumea sună mai bine decât oricând, impunând o prezență singulară în poezia noastră de acum.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe