Viața e mai frumoasă…

Dana Țabrea Publicat la: 29-05-2015

Secțiunea FDR a Festivalului European al Spectacolului de anul acesta de la Timișoara a reunit sub tema dramaturgie românească o diversitate de tipologii de spectacol (selecționer unic – Oana Borș): poem filosofico-teatral (Mihai Măniuțiu), performance cu implicații sociale (Ioana Păun), teatru sociopolitic (totalitarism, traumă, abuz, dominare – Alina Nelega, Nona Ciobanu, Alexandru Mihail), teatru documentar (Gianina Cărbunariu, Luminița Țâcu). Viziuni regizorale diferite se îndreaptă asupra pieselor de teatru contemporane (Andrei Măjeri, Radu Iacoban), moderne (Gábor Tompa) sau pe care le-aș considera deja clasice (Victor Ioan Frunză). În viitor, o gestionare a temei de ansamblu, pe subteme, în funcție de subiectele abordate la nivel textual, dar și de stilistica spectacularului ar fi de bun augur.

Poemul scenic Viața-i mai frumoasă după ce mori, un spectacol de autor (Mihai Măniuțiu), construit în maniera unui teatru – instalație umană cu actorii (corporalitate, voce, dans, chimie scenică), instalație susținută de coregrafia viscerală a Vavei Ștefănescu, este un storytelling, o alternare de narațiuni absurde și comice ale celor care, nemaiavând ce povesti, își reiau fiecare povestea propriei morți.

Locul în care se află protagoniștii este incert determinat; aparent, e vorba despre „lumea de dincolo”, o terasă (cu umbrele, lăzi de bere și ghirlande luminoase) unde ești îmbiat de un afiș: keep calm and have a beer. Însă copacul uriaș care le conferă un punct de reper și care constituie piesa centrală de decor, simbol pentru axis mundi, legătura dintre starea de spirit pe care o numim rai și pământ, e poziționat normal (iar nu invers); acest lucru mă face să cred că derularea poveștii nu face decât să înșiruie o sumă de vise ale unor oameni.

Prin intermediul spectacolului pătrundem, așadar, în subconștientul unor personaje care își proiectează propria moarte sub forma unor povești ce reflectă concepțiile lor despre moarte, temerile și dorințele acumulate la nivel inconștient, așteptări, speranțe refulate. Locul e domeniul morții, pentru că ne situăm la acest nivel al visului/inconștientului. Preocupat de problematica inconștientului, Mihai Măniuțiu a mai montat la Iași Domnul Swedenborg vrea să viseze, un eseu scenic complex, o instalație audio-video cu mix coral, de cabaret și incantație musical.

Trei elemente sunt esențiale pentru a aduce argumente în favoarea visului/inconștientului, ca loc al desfășurării acțiunii: 1. absența poveștilor individuale de viață (acolo nu se întâmplă nimic, suntem doar depănați de imagini – inclusiv sunete și dans – ilogice, fantastice, colorate, amuzante sau dramatice); 2. acolo e mereu noapte (visăm în special în timpul somnului nocturn, de profunzime); 3. acolo devenim tot mai deștepți (prin vise, conștientul intră în legătură cu inconștientul și cu lumea arhetipurilor, iar prin interpretarea viselor sinele uman se dezvoltă; de aceea, personajele își povestesc unele altora visele despre moartea comico-grotescă, întrebându-se astfel ce înseamnă).

Dincolo de subiectele de reflecție care mă interesează și pe care le-am regăsit în acest spectacol (legătura dintre moarte și inconștient, dintre ceea ce numim „viață de dincolo” și inconștient), spectacolul oferă și momente de meditație densă cu privire la raporturile ființă/neființă, rai/iad, singurătate în dublu sens, nevoia de celălalt, nevoia de a fi uneori singuri cu propriile temeri. Actorii (de fapt, oamenii) se țin de mână și privesc pământul proiectat pe fundal, la distanță de ei, glacial și în același timp obiectul unei nostalgii inexplicabile.

Unde suntem? Cine suntem? Ce e în mintea noastră (inconștient personal)? De ce în timpul visului suntem mai deștepți decât aievea (inconștient colectiv)? De ce uneori suntem atât de proști (mentalitate colectivă)? De ce ne e frică de moarte? De ce ne-am atașat atât de mult de pământ, de lucruri, de oameni, de a fi? Și dacă nimicul nu-i decât un altfel de a fi, iar nu opusul său, cum ne-au învățat metafizicienii? De ce să ne temem de nimic, și nu de a fi, de neoameni, și nu de oameni ori de noi înșine?

Într-o ambuscadă generală, personajele se urcă pe biciclete și părăsesc lumea viselor, lăsând în urmă anxietăți, reflecții, întrebări. Ultimului îi rămâne bicicleta improvizată, semimotor, pe jumătate piesă de decor, pe jumătate piesă de muzeu. Meditație, comedie fină, joc actoricesc veritabil.

Revenind la mesajul transmis atât la nivel semantic, cât și stilistic, țin la ideea regizorului că viața e un dar și suntem responsabili să facem cât mai mult cu putință din/cu ceea ce ni s-a dat („fie că îl ai [pământul] arzând sub tălpi, fie că îl contempli de departe, trebuie să fii recunoscător, mulțumit”). În același timp, o bicicletă rămasă în scenă se învârte singură în gol, în semiobscuritate, secunde în șir care par că durează minute… Această imagine așteptată (mă întrebam cum se va finaliza oare această montare), dar imprevizibilă deschide FDR 2015 și ne aruncă în lumea festivalului.

Cum să trăim astfel încât viața din vise să nu fie mai frumoasă decât cea aievea? Viața e mai frumoasă când teatrul devine un partener cotidian pentru om.

 

Viața-i mai frumoasă după ce mori, de Mihai Măniuțiu.

Distribuția: Antal D. Csaba, Fincziski Andrea, Jakab Orsolya, Tóth Árpád, László Kata, Vidovenyecz Edina, Szücs-Olcsváry Gellért, Marton Reka, Mezei Gabriella, Nagy Csongor Zsolt, Dunkler Róbert, Barabas Árpád.

Scenografia: Tudor Lucanu.

Muzica: Șerban Ursachi.

Coregrafia: Vava Ștefănescu.

Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiul Secuiesc, FEST-FDR, ediția XX, secțiunea Festivalul Dramaturgiei Românești, 15-22 aprilie, Teatrul Național Timișoara.

 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe