Sânge și melancolie

Angelo Mitchievici Publicat la: 29-05-2015

Realizat după piesa Domnișoara Iulia a lui August Strindberg, Miss Julie, filmul lui Liv Ullmann, nu este o simplă ecranizare, el poartă amprenta sensibilității bergmaniene. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă, din moment ce actrița și regizoarea norvegiană a fost apropiată de Ingmar Bergman.

Numele personajelor sunt puțin schimbate (John în loc de Jean, Kathleen în loc de Kristin), Irlanda lui 1890 a devenit locul acțiunii, iar personajele vorbesc cu accentul potrivit locului și timpului, localism înșelător, de altfel. Ceea ce se schimbă este atmosfera. Strindberg devine bergmanian, dimensiunea maladivă a personajelor se accentuează, rapelul la un psihism abisal constituie reperul inconturnabil al evoluției personajelor, spațiul devine claustrofobic, la fel ca în povestirile lui Edgar Allan Poe.

Domnișoara Iulia, fiica Baronului, magnific jucată de Jessica Chastain, flirtează cu valetul, John (Colin Farrell), logodit cu bucătăreasa Kathleen (Samantha Morton). Jocul implică o doză de sadomasochism, valetul este pus să sărute pantoful doamnei, este silit să răspundă provocărilor care transgresează limita impusă de convenții, joc periculos pe care el îl va întoarce abil în favoarea sa. Stranietatea acestei domnișoare, afirmată deschis, este asumată ca atare; ea emană din expresia de transă dureroasă pe care o are chipul său, din mișcările sacadate de reflex nevrotic, nu lipsite de o grație maladivă. Gros-planurile ce domină întregul, ieșirile și intrările într-un spațiu claustral, stop-cadrul pe o poartă ce separă castelul de lumea gălăgioasă și nemiloasă de afară contribuie la această atmosferă de claustru, un prizonierat interior.

Totul în piesă, ca și în film este de resort psihologic, ca să nu spunem psihanalitic, două lumi drastic separate se intersectează cu consecințe dramatice. Liv Ullmann adaugă piesei ceva ce Strindberg păstrează la nivelul subînțelesului, și anume că a intra în camera servitorului definește acel punct de inflexiune al schimbării rolurilor între stăpân(ă) și servitor, moment care dobândește semnificația căderii. În filmul lui Ullmann această ultimă transgresiune înseamnă intimitate fizică, un act sexual, înseamnă pierderea diferenței și explorarea dimensiunii ritual-simbolice a transgresiunii. Nu este vorba despre o vulgarizare, ci o amplificare a dezvoltării ulterioare a evenimentelor care se precipită din acest moment într-un vertij derutant. Ceea ce în piesa lui Strindberg rămâne în cadrul unui ludic ezitant, dobândește acum o motivație puternică, o senzualitate corozivă, cu o anxietate dizolvantă. Jocul sadomasochist își relevă valențele dramatice când servitorul ia locul stăpânei, fiind cel care poruncește, cel care dispune după bunul plac de celălalt, cel care domină scena, exprimându-și liber resentimentul așa cum înainte își manifestase umilința. În acest tur de roluri se află întreaga subtilitate a interpretării pe care Liv Ullmann o dă piesei aruncând-o în acel registru maladiv-erotizat din care își trag energiile Un tramvai numit dorință al lui O’Neill sau Cameristele lui Jean Genet.

Sângele care circulă în film, sângele deflorării pe care Miss Julie îl privește cu o expresie între scârbă și fascinație, sângele unui canar decapitat, cu care își mânjește fața, scot viscerele și nervii la suprafață, încarcă replicile cu o intensitate nouă, aproape insuportabilă, aduc un vânt de nebunie în personaje care duc până la ultimele consecințe acțiunile lor. Liv Ullmann a găsit în John acel amestec de josnicie, resentiment și mercantilism ce reclamă tocmai impuritatea legăturii, imposibilitatea mezalianței. Noblețea este strivită, maculată, ferfenițită pentru ceea ce este prilejul unui triumf momentan al urii de clasă combinate cu dorința plebeului de a pătrunde prin efracție în „grădina” paradisiacă a celor bogați și cu sânge albastru. Sunetul clopoțelului generează reflexul pavlovian, ca și livreaua care comandă nedeslușit obediența, așezând sub voia stăpânului întreaga făptură a servitorului. Stăpâni și servitori se confruntă, idealismul fetei și resentimentul servitorului, o luptă de clasă care se dă în bucătărie, pe terenul de nisipuri mișcătoare al unei reciproce atracții inavuabile care pune în joc o senzualitate coruptă, vulnerabilități devoalate imprudent, o cruzime derivată din puterea de a porunci, amintirea unor umilințe vechi, nevindecate.

Filmul lui Liv Ullmann dinamitează orice circumstanțiere politic corectă a relației dintre clase, ceva hidos și labil iese la suprafață în servitorul ajuns o clipă stăpân pe situație, multitudinea de scenarii posibile, unul mai fantasmagoric decât celălalt, stau sub semnul unei oboseli generalizate, al imposibilității de a materializa ficțiunea unei posibile alianțe. Ullmann și-a ofelizat personajul feminin – scena finală este doar o probă în plus –, conducându-l spre moartea care la Strindberg era lăsată în suspensie, cu o grație de balet rus.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe